Cînd floare ninsă de cireş, cînd tunet în înalturi, VOCEA

• de vorbă cu baritonul Florin Estefan •
Pe directorul Operei Naţionale Cluj îl găsesc la repetiţii. E aplecat asupra unui pian şi ascultă de sfaturile corepetitorului. Mă furişez umbră şi savurez tunetul din vocea domniei sale. În mica săliţă, oglinzile reflectă înfruntarea caracterelor. Forţa pasiunii răzbate în expresivitatea muzicii. Un Ranfis imaginar este întrerupt de nevoia de a semna nişte acte. Regele Etiopiei îşi întrerupe tirada pentru că o maşină a blocat intrarea şi… clapele pianului. Aida, în şoaptele a doi bărbaţi concentraţi; Radames înflăcărat şi, din nou, bubuitul vocii Regelui Egiptului…
De la cabină, pînă la biroupersonajul dispare, îşi reintră în „normal”. Chipul împrumută lumina zilei şi cerul e prins, cu migală, la butonieră. Doar umbra coridorului prelung mai păstrează ecoul veşniciei din opera verdiană…
– Am copilărit într-o familie de neoprotestanţi şi am mers la biserică, unde se cîntă foarte mult. Am fost fascinat de muzică, de sunete… Sigur, visam să cînt şi ei la pian. Dar … Ai mei se gîndeau la o carieră de avocat, ceea ce, dacă mă gîndesc bine, mi s-ar fi potrivit. S-a întîmplat însă că finii părinţilor au trimis nişte bani ca să facă mama şcoala de şoferi. Mama n-a făcut şcoala de şoferi, ci mi-a cumpărat o orgă de jucărie. Am început să învăţ singur la clape. Trebuie să spun că nu eram la şcoala de muzică, ci la o şcoală generală din Oradea. Scriam foarte urît şi cînd s-au dat, la muzică, note pe caiet, luam numai note proaste. La un moment dat am apărut la profesoara de muzică cu o partitură de la corul bisericii şi am întrebat de o optime cu punt şaisprezecime. Mi-am scris cu creionul denumirea notelor pe partitură şi am întrebat-o ce şi cum. Profesoara a rămas surprinsă de preocupările mele, de faptul că aveam tentative, serioase, de acum, şi m-a pus să-mi aduc orga la şcoală. M-a trimis la Şcoala populară de artă, secţia pian, iar eu am început să visez: să dau, în clasa a IX-a la Şcoala de muzică! Sigur că nu se putea recupera atîta amar de studiu, dar am fost sfătuit să dau la canto. Mă cam plictisea, să fiu sincer, genul acela de muzică, în care mi s e părea că personajele urlă la public şi încă în limbi străine. Aveam însă o vecină, care a luat premiul I la olimpiada naţională de muzică la canto. Auzind eu că asta… cîntă, am rugat-o să mă ajute şi pe mine. Fata m-a dus la profesoara ei de canto, Angela Popescu, care văzîndu-mă m-a întrebat dacă nu-mi place…fotbalul. Aveam toate datele fizice pentru aşa ceva, dar am spus că eu vreau să cînt şi, de atunci…
– La Liceu?
– Ca şi acum. Muncă de dimineaţa pînă tîrziu în noapte. De cînd terminam orele de cultură generală, apoi pînă seara, dacă erau concerte la Filarmonică sau Operă, sau asistam la orele colegilor. Acolo am învăţat mai mult decît dacă eu cîntam. Şi totdeauna cînd făceau o pauză, mă ajutau şi pe mine. Aşa am învăţat repertoriul, tot cea ce trebuia să ţin pasul cu lumea în care intrasem. Am fost la toate concursurile posibile. Am tras din greu, am luat premii peste premii… Iar în clasa a XI-a am venit la Cluj şi am început să studiez cu regretaţii Ghiţă Mogoşan şi Alexandru Fărcaş. Cînd să dau la Academie, maestrul Fărcaş tocmai acceptase o propunere să predea la Facultatea din Oradea. Acolo am intrat fără examen dar cu bursă, pentru că eram laureat al olimpiadei naţionale de profil. Din anul I am făcut „Nunta lui Figaro” într-o distribuţie foarte bună. Din anul II am fost chemat la audiţie şi angajat solist la Opera Naţională din Cluj. Aici am învăţat meseria, între colegi cu nume sonore. Maestrul Fărcaş m-a trimis la Festivalul Darclee. La master class, Mariana Nicolesco ne-a chemat pe toţi la etajul XI din Hotelul Traian din Brăila – erau colegi mai mari, la care mă uitam ca la nişte zei, eu fiind un puştan de 19 ani! – şi i-a întrebat pe fiecare ce a făcut în anul care a trecut. Pe mine mă vedea prima oară şi m-a întrebat cîţi ani am. A făcut o criză de nervi cînd a aflat şi s-a prăvălit pe sistemul de învăţămînt, care permite aşa ceva. Am vrut să plec acasă, dar seara m-a ascultat, iar mai pe urmă m-a distribuit în „Traviata”, într-o companie mai mult decît selectă. Am luat şi premiul pentru cel mai tînăr solist şi au urmat 5 ani de experienţă Darclee!
– În 2007 a fost la un concurs în Italia.
– Da. La Triviso. Era pentru „Don Pasquale”. Eu cîntasem deja spectacolul, dar la concurs a cîştigat cine a… trebuit! Mie mi-au dat o bursă. Acolo l-am cunoscut pe cel care avea să-mi devină profesorul meu de canto, Dennis O’Neil. La recepţie, după gală, eu eram supărat şi el m-a destins, spunîndu-mi că-i pare rău şi că ştie că eu trebuia să iau premiu. Mi-a dat o bursă în Irlanda, la un curs de-al lui. Ce curs, doamne? Lucram nu numai cu el, ci şi cu nume grele ale operei mondiale, colegi care dezvoltă, astăzi, serioase cariere internaţionale. S-a întîmplat că la concertul de gală, într-o catedrală, să cînt aria din „Puritanii”. La ropotele de aplauze s-au adăugat o mulţime de „barvo!” Nu se obişnuieşte să se urle în biserică. Dennis O’Neil a rămas impresionat şi m-a chemat la Cardiff, cu bursă de 30.000 lire sterline, să studiez în prima promoţie a proaspăt înfiinţatei Academii. Aici noi ne alegeam ce să cîntăm, ce vrem să studiem şi ei ne puneau la dispoziţie toată logistica şi tot ceea ce ţinea de ei pentru ca să putem să ne manifestăm la cel mai înalt nivel. Am lucrat cu Ileana Cotrubaş, Kiri Te Kanawa… în fiecare săptămînă era altcineva! Aveam „antrenori” de limbă italiană, germană, rusă, am învăţat lieduri de Rahmaniniv şi am studiat în aşa fel încît să le pot pronunţa perfect ruseşte. Un an extraordinar, cu multă muncă, dar care m-a cizelat. Rafinament şi stil. De neuitat, zău! Eu bariton liric, cîntam aria din Traviata, Jermont. Aveam mari probleme cu acea arie. Nu reuşeam nicicum s-o rezolv. Aveam oră cu Dennis şi a venit şi profesorul de history of sound. Acest profesor era al doilea mare colecţionar de CD-uri şi LP-uri din Anglia. Avea cîteva sute de mii de înregistrări pe care le-a pus la dispoziţia Academiei. La lecţiile lui, ne punea diferite înregistrări, pe care n-ai unde să le asculţi. Cu interpretări şi din anii 1800… Acest Norman mi-a pus variante şi variante din “Traviata”. Declicul s-a petrecut cu cu un cîntăreţ de demult, o înregistrare destul de confuză, un cîntăreţ mare, un actor mare, dar care avea probleme cu acutele. Cînta aria ca pe un lied. A doua zi, la curs, am cîntat aria perfect. Denis: „Ce ai făcut? Eu: „M-am gîndit. Şi am găsit cheia”.
– Vocea de Operă nu este o voce… naturală.
– Eu cînd vorbesc, vorbesc ca un tenor. Dar sînt bariton! Vocea de operă este o voce diferită. Pentru că noi învăţăm această tehnică, de impostaţie, de respiraţie – motorul sunetului, folosim oasele, spaţiul acesta de deasupra palatinului, toată cutia asta de rezonanţă, pomeţii, sinusurile. Aşa reuşim volum, fără microfon. Şi una din preocupările mele este să se înţeleagă ceea ce spun. Foarte important! Şi sunetul e important dar nu pot să uit ce spunea maestrul Fărcaş, că vocea este cel mai greu instrument. Aproape că nu-l poţi controla. Dar multe dintre problemele tehnice se rezolvă pe… stare. Iar pentru a avea o anume stare, trebuie să ştii ce să spui. E adevărat că la început a fost cuvîntul. Merg însă mai departe şi spun: muzica vine în ajutorul cuvîntului. Cînd frazez, frazez în funcţie de virgula din text. Şi e nevoie de respiraţie pentru ca să poţi să… duci acea frază. Nu ştiu toate limbile în care cînt, dar traduc, cu ajutor, desigur, cuvînt cu cuvînt, iar pentru a reţine… E o muncă teribilă! Maestrul Valentin Gora, corepetitorul nostru de la Conservator ne-a învăţat un sistem, care este înfiorător de greu, dar îl aplic întotdeauna: iau cîte două măsuri muzicale şi textul şi notez cu creionul cîte o liniuţă. Cînd am strîns 50 de liniuţe, trec la următoarele două măsuri. Mai strîng 50 de liniuţe, mai trec la următoarele două măsuri… Apoi zic toată fraza, pînă strîng 50 de liniuţe. Şi tot aşa pînă învăţ un rol.
– Ziua dumneavoastră are mai mult de 24 de ore?
– Nu. Doar că fiecare clipă e mult mai concentrată. Ziua mea începe la 6, iar la 7 şi un sfert sînt în Operă. E linişte! Şi, pînă la ora 8, pot să fac treburile administrative, ce ţin de managementul instituţiei. Apoi începe nebunia! Vin colegii de la birouri, care au tot timpul diferite probleme, pe urmă vine personalul artistic şi se amplifică totul. Mai sînt diferite stadii de repetiţii, tot felul de întîlniri, proiecte, discuţii cu potenţiali parteneri ş.a.m.d. Seara, se termină, în general, după spectacolul meu sau al altora. Ieşirile în străinătate… Le-am mai refuzat de cînd sînt director. Am vrut să fiu aici, şi măcar pînă se instalează un sistem care să funcţioneze cît de cît, e mai complicat de lipsit. E nevoie de compartimente disciplinate. Şi o mînă de fier, e bună într-o mănuşă de velur! Aşa m-a învăţat Vioria Cortez. Oricum, lucrurile s-au schimbat şi sînt într-o continuă schimbare. E mult instinct să realizezi un proiect, ca să vezi, trebuie să ai ochi şi să vrei vezi şi e tot mai complicat să te apleci asupra promovării. Dar contează şi faptul că sînt la doctorat în management la SFEGA. Mergem prin şcoli şi grădiniţe, montăm spectacole în aer liber, facem turnee… E bine că se implică toţi. Un mare brainstorming. Echipă. Cu prieteni, parteneri, spre tot mai binele Operei. Şi, dacă faţă de anul trecut, avem cu 70 la sută, copii şi adulţi, tot mai mult public, se cheamă că implicarea este tot mai mare. Şi satisfacţia – la fel.
– Cum vedeţi viitorul?
– Unora le este dat să facă cariere internaţionale, altora nu. La vîrsta pe care o am, ca şi bariton, abia acum încep să-mi fac repertoriul pentru care am voce. Repertoriul verdian mi se potriveşte şi aceasta este calea. Poate că voi cînta în mari teatre, cine ştie? Dar totdeauna cînd sînt plecat, aştept ziua în care vin acasă. Şi nu prea îmi place să fiu tot timpul cu valiza făcută. Împlinirea o am cînd cînt acasă. Aşa că… Îmi doresc ca Opera să aibă vizibilitate, să pot să schimb lucrurile în bine. Dar, cu siguranţă, voi şi cînta. Dumnezeu le potriveşte…

***
Am mai fi povestit… Dar curiozitatea e limitată de spaţiul tipografic. Aveam deja cerul pus la butonieră, ecoul veşniciei ce, mă striga, ca anţărţ, pe nume. Şi mă furişez umbră, sperînd să mă întorc, de cîte ori e posibil, ca spectator. Pentru a mă bucura de cuvînt şi voce, deopotrivă…
Radu VIDA