CIA şi FBI: Eternul război între oamenii preşedintelui

La Stampa

William Donovan a reunit în plin al Doilea Război Mondial (1942) diferite servicii militare în cadrul “Office of Strategic Services” şi a pus bazele CIA. John Edgar Hoover este omul care a transformat “Bureau of Investigation”, al cărui director a fost între 1935-1972, în modernul FBI. De la cazul Kennedy şi pînă la 11 septembrie 2001, cele două agenţii s-au obstrucţionat reciproc.

În anii “20, Edgar Hoover a început să construiască FBI, elaborînd liste de cetăţeni americani suspectaţi de legături cu comunismul printre adversarii lui fiind şi William Donovan, veteranul Marelui Război, care în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a condus “Office of Strategic Services (OSS), precursorul CIA.

Donovan se îndoia de eficacitatea metodelor lui Hoover, iar cînd FBI-ul a fost criticat pentru faptul că nu a reuşit să împiedice atacul de la Pearl Harbor, preşedintele Franklin Delano Roosevelt s-a convins de necesitatea de a avea un serviciu secret nou.

Hoover a văzut acea decizie drept un afront, iar în perioada celui de-al Doilea Război Mondial s-a asistat la intensificarea duelului cu Donovan din cauza dezacordului privind relaţiile cu URSS. Pentru FBI, URSS-ul era o ameninţare internă periculoasă, pentru CIA, un aliat preţios împotriva puterilor Axei. Războiul Rece a sporit astfel de rivalităţi, deoarece Hoover l-a exploatat pentru o vînare de comunişti în interiorul graniţelor naţionale, condusă cu metode pe care Langley le considera contraproductive.

După asasinarea lui John F. Kennedy, la 22 noiembrie 1963, în Dallas, Comisia Warren, care a anchetat ce s-a întîmplat, s-a trezit strivită de interpretarea opusă privind dezvăluirile fostului agent sovietic Iuri Nosenko, potrivit căruia Moscova nu ar fi avut nicio legătură cu asasinul Lee Oswald.

În acest caz, însă, poziţiile s-au inversat: FBI-ul îl credea pe dezertorul sovietic, în timp ce CIA a crezut că acesta a minţit pentru a proteja KGB-ul.

Rivalităţile operative, metodele diferite de investigaţie şi duelurile personale explică succesiunea unor conflicte similare, care au intrat în lumina reflectoarelor mass-media în timpul afacerii Watergate. Motivul a fost ostilitatea lui Richard Nixon faţă de Hoover, în asemenea măsură încît considera întregul FBI “un faliment” pentru faptul că nu a fost în stare să dovedească sprijinul URSS faţă de mişcarea pacifistă care se opunea războiului din Vietnam.

Nixon însuşi a fost legat, în schimb, cu fir dublu de Richard Helms, directorul CIA numit de Lyndon Johnson, care a împărtăşit escaladarea militară din Indochina. Astăzi se ştie că “Deep Throat” din afacerea Watergate, care îi informa pe Bob Woodward şi Carl Bernstein, era directorul adjunct al FBI, Mark Felt, iar acest lucru confirmă a posteriori că suspiciunile lui Nixon faţă de “Bureau” s-au născut şi din suspiciunea că acesta este o putere independentă pînă acolo încît să ameninţe “cover up-ul” său.

Diferenţa de bază dintre FBI şi CIA rezidă de fapt în relaţia cu puterea politică, avînd în vedere că mandatul şefului “Bureau-ului” este de zece ani – fapt ce-i permite să fie detaşat de constrîngerile Casei Albe şi Congresului -, în timp ce conducerea de la Langley este o expresie directă a Casei Albe şi are nevoie de ratificarea de către Congres.

Ambele organisme au suferit grave afronturi: Aldrich Ames a fost un infiltrat sovietic în CIA care a provocat mai multe daune securităţii naţionale pînă cînd agentul FBI, Robert Hanssen, a reuşit să dobîndească acest primat deloc rîvnit.

În perioada post-11 septembrie 2001 ambele organisme au fost acuzate că nu au reuşit să-şi încrucişeze informaţiile astfel încît să zădărnicească atacul cel mai sîngeros împotriva teritoriului continental, iar consecinţa a fost reforma serviciilor de informaţii lansată de George W. Bush, care le-a obligat să coopereze aşa cum nu s-a mai întîmplat niciodată anterior.

Ironia soartei face ca tocmai această legătură strînsă să-l fi slăbit pe Petraeus, deoarece anchetele FBI la Benghazi, după asasinarea lui Chirs Stevens, l-au determinat, la 13 septembrie, pe directorul Robert Mueller să prezinte Congresului o interpretare diferită de cea a lui Petraeus: nu a fost vorba de o demonstraţie spontană a unor manifestanţi înarmaţi cu lansatoare de rachete, ci de un atac “al Al-Qaida sau aliaţi ai Al-Qaida”.

Pentru Petraeus, care a îngenuncheat Al-Qaida în Irak şi a contribuit apoi la eliminarea lui bin Laden la Abbottabad, a fost ziua cea mai grea. Investigaţiile efectuate în următoarele săptămîni de FBI pe computerul “violat” al şefului CIA au făcut restul, descoperind relaţia extraconjugală, care a dus la demisia lui Petraeus.