”Chiraleisa-i, Doamne”

Scenariul mitic, desfășurat la schimbarea anului, când se reface universul, când se abolește durata temporală, existența istorică, atunci când lumea se reintegrează existenței primordiale, ia sfârșit la 6 ianuarie, când biserica sărbătorește Boboteaza.

Timpul se taie, moare, s-a uzat și are nevoie de renaștere. Alături de timp, și omul își ucide existenșa profană, istorică pentru reintegrarea unei existențe sacre, neatinse de timp. Timpul ”moare”, omul ”moare” pentru a regenera așa precum zeii, și în special cei ai vegetației. Firește, e o moarte inițiatică ce reprezintă un început și niciodată un sfârșit. Innoirea timpului, a anului, cuprinde ideea perfecțiunii începuturilor, a ”vârstei de aur, motiv pentru oameni de a se bucura și a aștepta cu nerăbdare noul an. Îndepartarea de acest ciclu care ține 12 zile înseamnă pierderea trepată a perfecțiunii inițiale, degenerare, pierdere, îmbătrânire”.

După o perioadă de haos, necesară actului cosmogonic, în care se sacrificau animale, aveau loc manifestări orgiastice, jocuri cu măști, întoarcerea morților printre vi, egalitate între ”stăpân și sclav”, practici ignice, strigatul peste sat, e nevoie de purificarea spațiului prin practici de izgonire a spiritelor rele cuibărite în diferite locuri.

Refacerea cosmică a lumii

Dintre acestea, amintim: săritul peste foc, trecerea vitelor peste foc, stropirea cu apă, scăldatul în râu, producerea unor zgomote provocate de bice, buhaie, tălăngi, tobe, clopote, împușcături. Toate aceste practici sunt necesare pentru refacerea cosmică a lumii, pentru instalarea ordinii într-un scenariu mitic, numită pe alocuri perioadă cosmogonică și e necesar, așadar ca lumea să fie rostuită , să intre pe făgașul normal.

În practicile de alungare a spiritelor, un loc important îl ocupă chiraleisa, termen de origine grecească, care se desfășoară în ajunul Bobotezei, când preotul umblă cu crucea. Odată cu el sau după aceea umblă cete de copii cu clopote, numite aici ”țângălauă” sau ”cingataua”, cu bice , buhai, tălăngi sau cu alte obiecte care fac zgomot, rostind anumite versuri:

Chiraleisa-i, Doamne

Chiraleisă,

Roadă-n grâie.

Spic de grâu,

Până la brâu” (Răcătău, județul Cluj).

Obiceiul se mai numește Țurgaleisa de la zurgălăii, clopoțeii cu care sunau copiii, denumiți aicu țurgalauă și are o formulă mai amplă, ca un adevărat colind:

Țurgaleisa, leisa

Ce-i în casă și afară.

Ce-i în casă?

Sănătate

Dar afară?

Vaci cu lapte.

Câte pietre la fântână

Atâtea oale cu smântână

Câți tăciuni pă vatră

Atâția pețători la fată.”

Acestea nu sunt altceva decât urări directe, asemenea colindelor, având ca obiect belșugul casei, sănătate, fericire, măritișul fetelor etc. Ele au un ton general și se adresează îndeosebi gospodarului prin enumerarea unor urări structurate pe comparații:

”Câte paie pă casă

Atâția colaci pă masă,

Câte pchetri pă râu,

Atâtea stoguri de grâu,

Câte așchiță la tăietoriu

Atâția pețâtoriu” (Răcătău, județul Cluj).

Textul la chiraleisă nu se cântă

Asemănarea cu textul colindei și mai ales cu urarea acesteia este evidentă, de aceea putem considera că acest obicei e un tip de colindat.

În majoritatea localităților, el se desfășoară astfel: în curtea gospodarului intră rând pe rând cete de copii (în general băieți) cu clopote, bice, tălăngi, înconjoară casa, șura, grajdul, alte clădiri, jirezile cu fân și paie, deci toate acareturile gospodăriei, rostind formulele pe ca le-am amintit , sunând din tălăngi, pocnind din bice, făcând mare gălăgie. Spre deosebire de obiceiul colindatului, copiii nu intră în casă, ci așteaptă în curte până gazda le dăruiește boabe de porumb fierte, fructe (mere, nuci), gogoși (pancove), uneori și bani. Textul la chiraleisă nu se cântă, el e strigat pe un anumit ritm, subliniat de sunetul tălăngilor, a clopotelor. Ne găsim pe un tărâm magico-religios, in care în locul incantanției colindelor ”se spune”, ”se strigă” o urare asemănătoare descântecelor sau a ”mulțămitelor” la colindat, se produce mult zgomot și se închipuie o roată, un ocol în jurul gospodăriei. Cu alte cuvinte se duce o luptă împotriva duhurilor rele fie alungându-le, fie limitând aria lor de acțiune prin trasarea unui ”cerc magic” ce simbolizează cercul solar sau un loc sacru în care forțele malefice nu pot pătrunde.

În același timp, prin magia cuvântului, se ura, se menea gospodarului împlinirea dorințelor, bunăstare materială, socială și sufletească. Pocnetul bicelor, sunetul clopotelor, al tălăngilor în concepția populară purifică atmosfera de duhuri rele, vârcolaci, strigoi, suflete ale morților, precum și de jivine, de animale răpitoare (șerpi, șobolani, dihori). Așadar, atitudinea magică nu se aplică numai față de forțele supranaturale, negative , ci și față de întruchipări concrete dăunătoare omului și gospodăriei.

Acte de divinație

De altfel, cei chestionați asupra rostului obiceiului au răspuns că așa se obișnuiește întrucât astfel se alungă șerpii și șoarecii de pe lângă casă: ”șerpi, șopârle, gâdigănii”.

Inițial obiceiul a avut o finalitate clară, una apotropaică despre care am vorbit, dar în evoluția lui a câștigat și funcția fertilizatoare și de urare.

Tot în ajun aveau loc acte de divinație, practici magice de aflare a ”arândei”, a ”ursitei”, acte de premoniție, precum și un obicei cunoscut sub numele de vergel, despre care am mai vorbit in altă parte a lucrărilor noastre. În ajunul Bobotezei se ține post, ”se ajunează” pentru binele casei, să fie ferită de vrăjmași și de pagubă. Pentru fetele mari ajunarea e benefică deoarece se crede că în câșlegile care vin se vor mărita (toate localitățile cercetate).

În localitatea Ghirolt, județul Cluj, fetele mari puneau mărgelele de la gât, cerceii, panglica din coadă împreună cu șase boabe de grâu sub pragul ușii ca să treacă preotul cu crucea, în credința că se vor mărita. E aici un transfer al forțelor sacre către un ritual premarital prin aceste elemente specific feminine intime. Fetele mari mai fură câteva fire din ”busuiocul din cofă” al preotului pe care le folosesc în diferite farmece și vrăji (Rediu, Vâlcele). Când preotul se ridică de pe scaunul pe care a stat, fetele de măritat mișcă scaunul ”îl clătesc ca să să clătească data”. Tot pe scaunul de pe care s-a ridicat preotul se așază ”gospodina” pentru ca să-i ”stea cloștile”.

Alături de busuioc, fetele mai fură sau cer preotului o șuviță din fuiorul pe care-l poartă obligatoriu preotul alături de cruce. Rolul fuiorului pe care preotul îl poartă și astăzi în multe localități e interesant, mai ales că în unele zone există interpretări diferite. Din relatările informatorilor , aflăm că mai demult, înainte de Primul Război Mondial, gospodarii nu ”cinsteau crucea cu bani” ci cu un colac, carne (cârnați) și un fuior de cânepă, pe alocuri și caier de lână (Săcel, Filea de Sus, Buru, Cacova Ierii, Micești, Rediu, Vâlcele, Bonț, Topa Mică, Berind, Ghirolt, județul Cluj).

Se crede că oferind preotului fuiorul în ajunul Bobotezei, în acel an se va face cânepa. Se mai crede că odată cu fuiorul se scot toate relele din casă.

Șuvița de fuior

Fetele mari fac din șuvița de fuior o lumânare pe care o aprind seara înainte de culcare, apoi o pun sub pernă ca să-și viseze ursitul. Fetele împletesc șuvițe de fuior pentru a crește părul ”galben și moale”.

”Strigătul peste sat” este un obicei care se încadrează în practica purificării cosmosului, a renovării timpului calendaristic. Nu vim insista asupra lui, vrem doar să subliniem că această purificare prin ”tribunalul satului” este de ordin moral, etic și se asociază cu alte elemente și acte de profilaxie: aprinderea focurilor, luminații, acte magice de sorginte solară.

În concordanță cu timpul decrepit, apar în această perioadă mascații și jocurile cu măști, practici primitive cu o largă răspândire în trecut și cu multe atestări încă în zonele cercetate de noi. În zona Bistriței, în subzona Șieu, în ajun de Bobotează, se maschează tineri, bătrâni și copii și umblă pe ulițele satului, prin case purtând numele de ”hăzi” (urâți). În satul Chinteni aceștia fie că poartă măști din diferite materiale (pânză, carton, hârtie, plastic), fie se ”machiază”, fie se travestesc în diferite personaje (moși, babe, ruși, ofițeri, doctori ori moarte): ”tinerii travestiți întruchipează un alai de nuntă, iar bătrânii spun că umblă cu moartea prin sat”.

Spectacolul nocturn al ”hâzilor” poate reprezenta lumea arhaică a spiritelor moșilor și strămoșilor ce transmiteau prin joc și gesturi principiul fertilității în anul care vin. Aceste jocuri cu măști sunt prezente aproape la toate popoarele lumii. În Europa antică cortegiul închinat lui Dionysos, la sărbătoarea Lancelor, purtau măști diferite de animale sau se deghizau cu ramuri verzi, la Saturnaliile romane, despre care am mai vorbit, alaiurile măștilor, travestiurile se țineau lanț. La fel și la alte sărbători de peste an, Calendele lui Ianuarie, Larentalia etc.

Apa-element magic

Sărbătoarea Bobotezei are în centru un element magic, anume apa. De altfel, sărbătoarea se si numește Apă-botează. După liturghie, fiecare preot sfințește apa în biserică, după care pornește cu ”botezul” pe la fiecare casă spre a o sfinți pe ea și pe membrii ei. Odată cu casa se sfințește, prin stropirea cu ”apă sfințită” și gospodăria, lucrurile din casă, zestrea fetelor, podul cu alimente etc. E clar că e vorba de o practică de purificare și protecție împotriva unor presupuse forțe malefice.

Așadar, creștinismul a mai adus un act de profilaxie și purificare, alături de altele multe de origine laică precreștină. Obiceiul s-a suprapus de fapt peste altul mult mai vechi, cum ar fi cultul apelor neîncepute din izvoare și fântâni.

Se păstrează încă datina împărtășirii cu apă din Dunăre, așa făceau dacii riverani Danubiului. Cu apă considerată sacră se stropeau oamenii, animalele, plantele pentru a le reda puterea sau pentru a le feri de demoni și forțe rele. Apa râurilor, a izvoarelor era considerată sacră sau ”consacrată”, luată la ivirea zorilor și denumită și ”apă neîncepută”. Cu această apă se făceau ”abluțiuni”, adică spălarea rituală a unor obiecte de cult din incinte sacre, se spălau mâinile , nou-născutului, mortul etc.

Firește, creștinismul a preluat aceste practici dându-le o semnificație și un caracter sacru. Așa a apărut botezul copiilor, stropirea mirilor cu apă și busuioc, a mortului înainte de înhumare și sfințirea apei la Bobotează și la Rusalii. Sărbătorile de apă sunt destul de frecvente în lumea creștină, așa cum este obiceiul străvechi ”slobozirea apelor”, care a devenit în creștinism „izvorul tămăduirii”. De această sărbătoare se leagă scăldatul ritualic care se făcea la râu, înainte de răsăritul soarelui, când feciorii și fetele se scăldau ”pe furiș” ca să se curețe de boală, de aruncături , făcături și să fie ușori , harnici și mai ales iubiți.

Purificarea spațiului la sfârșitul zilelor cosmogonice, la Bobotează se făcea și printr –un alt obicei numit ”încurarea cailor”, obicei pe care-l găsim și la sărbătorile de primăvară, la Sântoader. Scopul obiceiului atestat în sudul țării și în Moldova (S. Fl. Marian) este curățirea văzduhului de spirite rele, de strigoi, de ființe demonice.

Conf.univ. Aurel BODIU

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut