China şi SUA navighează în ape riscante

Financial Times

Culturile politice de la Washington şi Beijing sînt complet diferite, dar destinele celor două ţări sînt din ce în ce mai împletite, de o manieră ce se poate dovedi atît fascinantă cît şi periculoasă în cel de-al doilea mandat al preşedintelui Barack Obama.

Este posibil ca Obama să-şi încheie mandatul doar cu cîţiva ani înainte ca SUA să cedeze Chinei poziţia de cea mai mare economie din lume. Îngustarea decalajului dintre puterea americană şi cea chineză face să crească deja tensiunile dintre cele două ţări. China devine mai asertivă, iar America dă înapoi. Pericolele unor erori de calcul şi de conflict sînt în creştere.

Cele două tranziţii politice s-au încheiat pe fondul unei dispute virulente între China şi Japonia, privind dreptul de proprietate asupra unor insule nelocuite din Marea Chinei de Est. Atît China cît şi Japonia au făcut o zarvă belicoasă şi au expediat nave în zonă, aclamaţi de naţionaliştii de acasă.

SUA sînt implicate în disputa privind garanţia de securitate oferită de America Japoniei – Washingtonul făcînd clar că acoperă şi insulele revendicate. SUA au trimis recent patru foşti înalţi oficiali la Beijing pentru a sublinia acest mesaj, iar aproximativ 44.000 de miliari americani şi japonezi au luat parte la exerciţii militare comune.

O dispută teritorială care implică cele mai mari trei economii din lume este destul de periculoasă. Este tot mai îngrijorătoare, deoarece se încadrează într-un model de relaţii tot mai tensionate între China şi vecinii săi. Deng Xiaoping şi-a sfătuit ţara să se concentreze asupra dezvoltării economice – şi să evite disputele. A fost o strategie strălucită, care a asigurat ca Beijngul să se bucure de aproximativ 30 de ani de creştere economică rapidă, fără o opoziţie internaţională semnificativă.

În ultimii ani, însă, lucrurile par să se fi schimbat. Mai mulţi dintre vecinii Chinei – printre care India, Vietnam şi Filipine, precum şi Japonia – s-au alarmat, deoarece China a adoptat o linie mai dură în disputele teritoriale ce datează de mult timp.

Una dintre teorii este că armata chineză devine o voce mai puternică la Beijing, în detrimentul tehnocraţilor economici şi diplomaţilor. La congresul partidului, Hu Jintao, liderul PCC care şi-a încheiat mandatul, a pledat în mod explicit pentru ca ţara sa să devină o putere maritimă. De fapt, acest lucru se întîmplă deja. China şi-a desfăşurat primul portavion şi şi-a propus să se doteze cu mai multe. Dezvoltă totodată capacităţi de rachete şi anti-satelit care ameninţă puterea militară a SUA în Pacific.

Marea întrebare este acum dacă noua generaţie de lideri chinezi, în frunte cu Xi Jinping, se vor focaliza asupra acestei politici mai asertive. Există mari şanse că o vor face. Este un grup care a ajuns la maturitate politică în cursul unei generaţii în care China nu a ştiut de nimic altceva decît de creştere economică rapidă. Problemele Americii în Irak şi Afganistan şi criza financiară din SUA din 2008 i-au impresionat profund. Există în mod clar riscul că vor supraestima puterea chineză şi subestima puterea americană.

În spatele noului grup de lideri de top se află o generaţie mai tînără de chinezi, crescută cu “laptele” hiper-naţionalismului. În epoca post-Tiananmen, guvernul chinez a căutat legitimitate într-un discurs naţional nou – învăţat acasă, în şcoli – care pune accentul pe renaşterea patriotică şi răzbunarea umilinţelor provocate de puteri străine, în primul rînd Japonia.

Din păcate, nu doar China este capabilă de un calcul greşit. Americanii şi japonezii fac propriile greşeli. Atitudinea Japoniei faţă de crimele comise de armata imperială în anii 1930 şi 1940 rămîne nemulţumitor de echivocă. Există totodată voci naţionaliste care sînt prea fericite să se joace cu focul în disputa lor cu China.

În ceea ce-i priveşte pe americani, ei nu au făcut destul pentru a contracara impresia că mult zgomotosul concept “pivotul asiatic” al lui Obama este doar un termen fantezist pentru efortul de a bloca ascensiunea Chinei. Administraţia foloseşte în mod clar temerile vecinilor Chinei pentru a-şi întări reţeaua de alianţe în întreaga regiune. Atractivitatea acestei strategii este evidentă într-o epocă de austeritate. Dar expune riscului de a face ostatice SUA în disputele teritoriale ale aliaţilor săi din Asia.

Mult timp a fost la modă printre teoreticienii sumbri să compare ascensiunea Chinei cu creşterea Germaniei înainte de 1914. Argumentul este că marile puteri emergente intră prea adesea în conflict cu puterile stabilite. Criza actuală din Asia trimite la o paralelă mai precisă. În anii de dinaintea primului război mondial, Marea Britanie şi Germania au încercat să se descurajeze reciproc prin crearea unor reţele elaborate de alianţe. În criza din august 1914, au fost obligate să-şi onoreze angajamentele stipulate în tratate de o manieră pe care nu ar fi intenţionat-o niciodată sau preconizat-o deplin.

Vestea bună este că noile echipe de conducere de la Washington şi Beijing sînt hotărîte să evite conflictul dintre SUA şi China. Vestea proasta este că riscurile şi pericolele unui calcul eronat sînt în creştere.