China modelează Europa

ILIE CĂLIAN

Summit-ul China-Europa Centrală şi de Est de la Bucureşti, cu componentele sale, politică şi economică, va avea efecte mult mai mari decît se poate estima la prima vedere. El a fost precedat, în 2012, de un altul, la Varşovia, un summit de tatonare, poate, a minţilor liderilor din regiune. Evident, cel de la Bucureşti a fost, aş spune, un summit “cu dedicaţie”, dacă luăm în considerare faptul că din suma de vreo zece miliarde pe care China o pune la bătaie, peste opt ar reveni investiţiilor şi programelor economice cu România. Să nu uităm, totuşi, că partea aceasta de lume este doar o “regiune”- o regiune a Europei şi tot cam un fel de regiune la scara geografică a Chinei.

Şi politic, şi economic, summit-ul de la Bucureşti seamănă cu un salt de lăcustă. Vă amintiţi că, deja din prima legislatură a preşedinţiei lui Obama, SUA şi-au diminuat interesul faţă de Europa, pentru a se concentra asupra zonei Asia – Pacific – evident, din cauza Chinei. Abia au făcut SUA acest pas, că, iată, China s-a repezit spre “curtea din spate” a Uniunii Europene, acea zonă pe care cîteva secole Europa maritimă şi colonialistă a cam ignorat-o, dîndu-i atenţie doar în măsura în care o incomodau imperiile otoman şi ţarist şi, într-o anume măsură, cel habsburgic, întrucît drumul pe uscat, “drumul mătăsii”, spre Orientul îndepărtat, spre “Indii”, nu aducea nici pe departe atîta belşug cît coloniile “de peste mări”.

Este rău sau este bine? Dacă ar fi să ne luăm după Băsescu, cel dedicat exclusiv Marelui Licurici, este rău să avem legături avantajoase cu China, cu Rusia, cu India – sau cu toate celelalte ţări din grupul BRICS, pentru a nu mai vorbi de unele mai “mărunte”. Asta, în timp ce atît SUA, cît şi alte ţări puternice diu UE întreţin foarte puternice legături exact cu BRICS. Pentru România este – categoric! – foarte bine. Ar fi fost foarte bine dacă s-ar fi apelat la China măcar la începutul crizei economice mondiale, dacă nu chiar mai dinainte. E adevărat, China a devenit, ca a doua putere economică a lumii, o ameninţare (încă îndepărtată, totuşi) la adresa supremaţiei mondiale a SUA – dar nu cred că noi, românii, sîntem cei care trebuie să le purtăm de grijă americanilor şi să facem sacrificii pentru prosperitatea lor.

Dar pentru Europa – sau măcar pentru Uniune Europeană – este rău că a doua putere economică a lumii se implică în dezvoltarea “curţii din spate a Europei”? În principiu, nu poate fi decît bine! Europa de Vest acceptase cu bucurie, după război, Planul Marshall, aşa că o operaţiune similară n-ar putea strica. În principiu, o Europă în derută din multe puncte de vedere şi asupra căreia planează grave necazuri (din care majoritatea şi le-a făcut “cu mîna sa”) nu ar avea de ce să refuze o nouă şansă de relansare. Pe de altă parte, însă, această relansare ar cuprinde şi remodelarea modului de gîndire “european”, acel afurisit de europocentrism despre al cărui pericol au scris mult şi bine gînditorii ultimei jumătăţi de secol. Or, percepţia Europei Occidentale, cu imensul ei orgoliu de superioritate şi supremaţie, clădit de-a lungul unui întreg mileniu, această percepţie nu doar la nivelul unor lideri, ci chiar la nivelul majorităţii electoratului fiecărei ţări şi al tuturor la un loc, nu îngăduie să vadă în China decît un duşman. Străvechea temere, alimentată de bisericile creştine, a “pericolului galben”, este argumentată astăzi de cifrele seci şi “ştiinţifice” (cînd nu sînt măsluite tot “ştiinţific”) ale statisticilor.

Civilizaţia Occidentului Europei (şi, după el, şi a statelor din Estul şi Sudul Europei) a mizat pe creşterea exponenţială de bunuri, maşinării şi servicii adesea doar vag utile, şi a avut ca rezultat cert nu doar realizarea proiectului, ci şi scăderea populaţiei, paralel cu înmulţirea artefactelor. Civilizaţia Orientului a realizat între timp mai ales creşterea populaţiei. Care e cel mai bun model? Nu ştiu. Iată, însă, că ţara cu cea mai mare populaţie a lumii (1,3 miliarde, oficial, din vreo 6, în total) a dovedit că şi-a însuşit capacitatea de a produce obiecte şi maşinării cel puţin la fel de bine ca occidentalii – dar mai repede şi mai ieftin. Ce va învăţa Europa din asta? Nu ştiu. Dar, vrem, nu vrem, China (şi alţi “tigri” din Asia Pacificului) există şi, inevitabil, viitorul Europei va fi modelat de această realitate implacabilă. Avem de ales între a ne opune, a băga capul în nisip şi a profita.