Cerşetoria

RADU VIDA

Atunci cînd tot felul de organizaţii     n-au ce lucra şi vor să muşamalizeze oareşce fonduri primite pentru a face analize pe subiecte date, se cheamă că ne aflăm în România. Şi, mai mult ca niciodată, aceste metode sfidează legile sociologiei generale, preceptele după care o ştiinţă şi-a făcut loc şi ne dă indicii despre ce şi cum în lumea asta.

Nu se pot face statistici doar pentru că „aşa ne închipuim că trebuie să fie”, sau pentru că interesul spune clar că numai patul lui Procust poate rezolva o problemă sau alta.
Am văzut un „sondaj” sau „cercetare” – ziceţi-i cum vreţi, că tot nu-i adevărat – în care oareşce analfabeţi îşi dau cu părerea despre cerşetorie. E vorba despre copii, în principal. Iar ideea centrală a materialului prezentat public e că  fenomenul se manifestă în familiile cu violenţă domestică, în cele cu probleme financiare şi cu părinţi ce consumă alcool.

Nu există prea multe date ştiinţifice despre cerşetorie. Psihosociologii au evitat subiectul, nu numai pentru că, acum 25 de ani, se vorbea doar în şoaptă despre această plagă a unei societăţi care se pretindea superioară tuturor celorlalte, dar, odată cu obţinerea libertăţii de exprimare, sociologii s-au lăsat copleşiţi de studii teoretice, de citarea colegilor occidentali, la care aveau atît de puţin acces înainte vreme.

Oricum am suci-o însă, cerşetoria este o devianţă. Şi asta nu numai datorită faptului că tipii care o practică se înscriu perfect în exprimarea giddensiană: indivizi care refuză să trăiască în conformitate cu regulile impuse pe care le respectă majoritatea dintre noi. Este mai mult decît evident că cerşetorii nu trăiesc în ceea ce oamenii ar defini drept standarde normale de acceptabilitate.  Şi, totodată, nu respectă regulile şi normele impuse de convieţuirea din viaţa socială. Şi-au format un set de valori, dacă le putem numi aşa, şi se ghidează după legi proprii, trăind, efectiv, într-o lume paralelă. Singura tangenţă este strînsa legătură dintre cel care cere şi cel care dă. Din puţinele informaţii care provin din lumea lor reiese că, din tată-n fiu, practică un soi de machiavelism primitiv. Intuitiv. De mici, copiii sînt canalizaţi spre dezvoltarea acelor trăsături de „personalitate” care permit manipularea celorlalţi. Nu este vorba, în nici un fel, de familii cu preponderenţe paupere. Ci, mai degrabă, de o… şcoală.

Pregătire pentru etapa „ieşirii în stradă”. Şi, mai grav, este o acţiune premeditată. Excludem, în totalitate, faptul că nevoia te împinge spre cerşetorie. Asta pentru că, oricît de greu, fiecare poate să-şi asigure existenţa prin muncă. Cerşetoria, ca şi furtul, sînt devianţe. Partea uşoară a exprimării unor personalităţi rudimentare. Ambele sînt infracţiuni. Şi se pedepsesc. Numai că, în cazul cerşetorilor, intervine mila colectivă. Şi îngăduinţa societăţii, dublată de o anume credinţă după care, dînd, ne mai spălăm de păcate. Fals. Şi neproductiv. Noi, cei care ne considerăm nedevianţi, încurajăm proliferarea fenomenului cerşetoriei. Nu aşa ne ajutăm aproapele! Şi nu aşa putem scăpa de o plagă atît de ruşinoasă! Nu spun să oferiţi cerşetorilor ceva de muncă, pentru a cîştiga, ca noi, un ban. Cinstit. Vă vor refuza, tocmai datorită lumii deviante în care trăiesc. Putem, însă, să ne controlăm temerile. Să să reducem fenomenul, printr-un refuz categoric de a fi părtaşi la această ruşine, pînă la urmă.
Şi să nu dăm!