Cerinţele mentale ale democraţiei

Huffington Post

Asemenea României, dar cu mai puţin de doi ani de experienţă, Egiptul se luptă cu cerinţele mentale ale democraţiei, după o jumătate de secol de dictatură. Dincolo de instituţiile electorale şi parlamentare, democraţia cere un angajament colectiv faţă de respectarea statului de drept, a instituţiilor societăţii civile, precum şi un sistem educaţional care promovează gîndirea independentă. Democraţia cere participarea la ceea ce am putea numi un “curriculum cultural al compromisului deliberativ”, scrie Todd Breyfogle, de la Institutul Aspen (SUA), în paginile Huffington Post.

“Pe marginea unui drum între Moldova şi Transilvania, un ciclist român, energic, de vîrstă medie, care se oprise pentru masa de prînz, mi-a povestit că nu este prea impresionat de democraţie. Au trecut aproape 25 de ani de la răsturnarea regimului comunist al lui Nicolae Ceauşescu, a explicat el, şi avem o economie slabă, corupţie şi disfuncţionalităţi politice. Democraţia, a sugerat el, a exacerbat apetitul elitelor pentru bani şi putere şi i-a făcut pe oameni să voteze pentru interesele lor egoiste, pe termen scurt, mai degrabă decît pentru binele naţiunii. Promisiunea democraţiei a pălit în faţa luptei unui popor de a se ridica la nivelul cerinţelor mentale ale democraţiei”, explică Breyfogle. Deşi sînt mult mai încrezător în perspectivele democraţiei româneşti decît tovarăşul meu de prînz accidental, neîncrederea sa – şi cea din Egipt – în democraţie se aseamănă cu ecourile auzite de la alte voci din întreaga lume.

Părinţii fondatori americani au înţeles, la rîndul lor, că poporul poate abuza de putere la fel de mult ca un tiran. În consecinţă, ei au înfiinţat mai multe instituţii, concurente, pentru a împărţi atît puterea şi pe cei care o deţineau, indiferent că era vorba de persoane fizice sau de partide. În plus, ei au încercat să dezvolte şi să consolideze obiceiuri mentale şi morale, cum ar fi discuţia, deliberarea şi consensul. În acest fel, ei au recunoscut că democraţia este mai mult decît un proces neutru-valoric în care dorinţele majorităţii sînt modelate şi agregate în alegeri şi apoi traduse în politică.

A vorbi despre cerinţele mentale ale democraţiei nu înseamnă a judeca capacităţile intelectuale ale unui popor, ci a reitera faptul că democraţia-ca-proces presupune obiceiuri de gîndire şi de acţiune exprimate în democraţie-ca-valoare. Definiţia democraţiei ca neutră-valoric este în egală măsură aplicabilă în Germania anului 1933 sau în Iranul anului 2013. Ceea ce distinge democraţiile intolerante de cele liberale sînt, desigur, valorile fondatoare – obiceiurile şi dispoziţiile care transformă o cultură a deliberării într-un mod de viaţă.

Atunci cînd editorialistul David Brooks a susţinut (în New York Times, la 5 iulie 2013) că Egiptului “par să îi lipsească ingredientele mentale de bază” pentru o tranziţie către democraţia liberală, el nu făcea o observaţie despre capacitatea mentală a egiptenilor, ci despre dorinţa colectivă de a îmbrăţişa democraţia-ca-valoare ca mod personal de viaţă.

Egiptul ne aminteşte că o democraţie cu adevărat liberală nu este un mecanism prin care eu şi partidul meu ne găsim drumul, ci mai degrabă, un obicei al deliberării în care, împreună, ne vom găsi drumul. Democraţia plasează cerinţe mentale şi morale asupra tuturor, pentru a putea naviga împreună pe un drum mai clar şi mai bogat, printre provocările cu care ne confruntăm. Putem spera că egiptenii au început să înveţe acest lucru. În propria noastră arenă politică disfuncţională şi polarizată, avem şi noi, poate, ceva de învăţat, conchide Breyfogle.