CEREMONIAL CU MUNŢI, BRAZI APE ŞI POEME

Parfumul verde şi strălucitor al Munţilor Apusului. Răchiţele. Acolo unde cetina se preface în basm. Şi lumină. Frumuseţea elementară a locurilor, acompaniată de sprinteneala vălurită a firicelului de apă ce mai străbate valea. Aici, Teofil Răchiţeanu hălăduieşte de 7 decenii împlinite, monologînd despre Poezie: O formă de anulare a timpului care se consumă, un capriciu sublim, o religie fără constrîngeri, o antimaterie, spune poetul, … pînă-n vecie.

Îmi arată o fotografie. Veche. O… înşiruire de feţe tinere, sănătoase, ceată de flăcăi, în opinci şi iţari:

– Şcoala elementară, 1957, clasa a VII-a. Numai după un an încălţam, pentru prima oară, bocanci. Eram la liceu! E drept, n-am ştiut umbla cu ei, i-am sucit repede şi i-am… terminat în nici două luni. Pe atunci stăteam pe un deal, al Răşinarilor, care urca pe undeva din Centrul. Aşa, pentru că Răchiţele, ca şi Roma, este aşezată pe 7 Văi şi 7 Dealuri. Şi se întîlnesc, mai jos, în centrul satului. 85-90 la sută din case erau pe dealuri. Pentru că acolo aveau oamenii terenuri, grajduri, acareturi. Iar pînă la şcoală aveam 5 kilometri. Iarna era mai uşor, pentru că mergeam cu schiurile. Toţi copiii făceau aşa.

– Ne aflăm în Poiana Stanciului…

– … la un kilometru de Cascada Vălul Miresei. În faţă, Răşinarul, pînă dincolo de pajişti şi păduri (1670 m). În stînga, dealul Păltinişului, fără nici o legătură cu locurile lui Noica. Iar Valea Stanciului… trei generaţii care au stat aici. Primul a trăit 114 ani. Şi avea o samă de animale. De la Cascadă îi spune Valea Seacă, pentru că tot rîul ăsta izvorăşte, apoi după 300 de metri, merge multă vreme pe sub pămînt. Şi iese doar înainte de Cascadă…

Reportofonul îşi face, în continuare, datoria. Înregistrează povestea. Eu mă uit la verdele adînc al înălţimilor şi savurez inegalabila concentrare de lumină şi drumuri tainice, acolo, sus, spre ceriul albastru. Vîntul alină pletele bogate ale interlocutorului meu, soarele mută azimutul spre cele locuri, de unde nu se poate să nu te simţi frate cu codrul:

– În clasa I nu prea învăţam. Dar m-am ambiţionat, cînd am văzut că ăi mai mari au cravată. Am cerut şi eu. Dar învăţătoarea mi-a spus că trebuie să învăţ bine. Am învăţat pe de rost lecţia despre prietenia dintre Marx şi Engels. Îngrijeam, la bunica mea, de nişte boi. Am dus cartea cu mine şi, pînă sera, ştiam tot. Cravată însă tot n-am primit. M-a ascultat, i-a plăcut, „bravo, bravo, vezi că poţi!” mi-a spus învăţătoarea, „dar cravata trebuie s-o comand. Şi pînă vine… trebuie să înveţi tot aşa de bine”. Aşa a fost. După astă întîmplare, mereu am luat premii.

– În clasa a IV-a aţi scris prima poezie…

– … doar îl citisem pe Eminescu şi… dar în clasa a V-a aveam deja un caiet plin de versuri. L-am arătat profesorului de română, m-a lăudat şi… în taină, am numărat poeziile dintr-un volum de Eminescu din biblioteca şcolarului. Erau vreo cincizeci şi ceva de poezii. Mi-am propus să scriu mai multe decît El. (Rîde) Am trecut de 52, iar în clasa a IX-a am publicat prima poezie, în ”Tribuna”. Era despre „Tulnicul Iancului”. Am fost „eroul” liceului din Huedin, acolo unde am mers tot în opinci, dar profesorul Şteiu, directorul şcolii, mi-a spus că nu se poate aşa, şi mi-a dat bani să-mi iau bocanci. Am mai publicat, pe ici pe colo, iar în anul I de facultate m-am dus cu o poezie la Dumitru Mircea (redactorul şef de atunci al revistei „Tribuna”, n.n.). I-a plăcut. „Numai că, zice, faci ce ştii, şi să apară pe undeva cuvîntul… socialism!” A fost singurul compromis, ca să zic aşa, în ceea ce priveşte poeziile mele.

– „Tribuna”, „Steaua”, „Contemporanul” şi alte reviste de seamă v-au găzduit versurile. Eraţi, se pare, şi o generaţie extraordinară.

– Sînt de-un leat cu Horia Bădescu, cu care am fost coleg de an, Aurel Sasu, Matei Gavril-Albastru: un pic mai mici – Papahagi, Uricaru, şi un pic mai mari, Mircea Borcilă, Ana Blandiana, Ioan Alexandru…, cu care am fost coleg chiar cîteva luni. Era şomer la Bucureşti şi în mare vogă la „Luceafărul”. Dar îl căuta Armata, să-l încorporeze… Aşa s-a dus el la Beniuc, care i-a prefaţat volumul de debut şi, ca să-l… salveze, i-a dat telefon lui Zaciu, decan la Cluj. L-au reprimit, cu toate că era deja în aprilie, şi singurul pe care-l cunoştea eram eu. Că ne ştiam din liceu… Şi i-am dat toate notiţele din anul acela, de a putut să-şi ia examenele… Doar la profesorul Draşoveanu am… rămas şi eu, şi el. Lingvistica, materie grea! În toamnă, a răspuns el primul, după alfabet. Nu prea ştia Alexandru, dar profesorul i-a dat un 5. „Aşa, că te dai mare poet”, zice. La care Ioan Alexandru răspunde prompt: ”Tovarăşe profesor, eu, peste nişte ani, voi fi chiar un mare poet, şi cineva în literatura română. Dar de dumneavoastră, n-o să se mai ştie, decît că vi s-a făcut milă, şi mi-aţi dat 5-ul ăsta nenorocit”.

– Cum putem percepe poezia?

– Cînd eram dascăl, încercam să recit. Să ajungă cuvîntul la sufletul ascultătorului. Căci, Poezia nu se citeşte, nu se interpretează. Se simte. Din tonuri, nuanţe, imagini… Aşa am reuşit să formez mulţi iubitori de poezie.

– Umblaţi pe munte. Şi…

– Recit, în gînd, din poeţi importanţi. Apoi, îmi vin în minte tot felul de imagini. Şi scriu. Mă aşez pe buturugă şi scriu. Aşa s-au născut zeci de volume…

***

În timp ce crapă lemne, îmi recită din „Împărat, singurătăţii”. Tăcere. Doar sfîrîitul păstrăvilor pe roata încinsă tulbură locul. Verde. Peştele, învelit în brusture, se pregăteşte de sacrificiu. Se lasă umezeală printre brazi. Umbră cu umbră. Şi viers cu viers. O afinată întăreşte iluzia, iar izvorul din apropiere îndeamnă la tentaţii:

Ci singur sînt în Munţii de Apus,

În jurul meu bătrînul codrul freme,

Corăbii mari cu vise, norii trec

Vulturii scriu pe cer, rotind, poeme…

Din căsuţa de lemn îmi fac cu mîna Avram Iancu, Geo Bogza şi Mihai Eminescu. Rămîn în urmă verdele aprins, lumina de-amiază şi Teofil Răchiţeanu, desluşind oamenilor tainele de necuprins…

Pagină realizată de Radu VIDA