Centenarul unui proiect – Vasile Pârvan și modelul unei universități ideale

Proiectul editorial realizat de ziarul Făclia de Cluj şi Universitatea „Babeş-Bolyai’’ în contextul aniversării a 100 de ani de la înființarea Universității Naționale a Daciei Superioare și de la instalarea administrației românești de la Cluj continuă cu prezentarea rolului pe care academicianul Vasile Pârvan l-a avut în organizarea în anul 1919 a învăţământului superior în limba română. Vasile Pârvan ocupă un loc special în galeria fondatorilor, fiind cel care a elaborat cel dintâi program al Universității Daciei Superioare și a susținut prima lecție românească în cadrul acestei instituții (e vorba de Lecția de deschidere a Cursurilor de Istoria Antică și Istoria Artelor, susținută pe 3 noiembrie 1919).

Vasile Pârvan (1882-1927)

Ideea unei universități românești în Transilvania se așează pe un orizont de așteptare conturat încă de la începuturile epocii moderne. În acest parcurs al ctitoririi, momentul 1848 poate fi considerat un punct bornă, la Adunarea Națională de la Blaj articulându-se un discurs public hotărâtor despre necesitatea înființării unei instituții de învățământ superior în Transilvania cu româna ca limba de predare:

„Naţiunea română cere înfiinţarea şcoalelor române pe la toate satele şi orașele, a gimnaziilor române, a institutelor militare şi tehnice şi a seminarelor preoţeşti, precum şi a unei universităţi române dotate din casa statului în proporţiunea poporului contribuent, în dreptul deplin de a-şi alege directori şi profesori şi de a sistematiza învăţăturile după un plan şcolastic şi cu libertate de a învăţa” (Punctul 13 al Petiției Naționale).

Reținem așadar ideea acestor acumulări, a acestor demersuri care au impus proiectul universitar românesc pe agenda revendicărilor elitei românești transilvănene din epoca modernă. Abia însă pe 1 octombrie 1919, după încheierea Primului Război Mondial, se reușea înființarea la Cluj a Universității naționale a Daciei Superioare.

Printre cărturarii români veniți să contribuie la organizarea vieții universitare în urbea clujeană se număra și Vasile Pârvan, academician, un redutabil istoric al Antichității, considerat „părintele arheologiei” din România. Acesta ocupă un loc special în galeria fondatorilor, fiind cel care a elaborat cel dintâi program al Universității Daciei Superioare și a susținut prima lecție românească în cadrul acestei instituții (e vorba de Lecția de deschidere a Cursurilor de Istoria Antică și Istoria Artelor, susținută pe 3 noiembrie 1919). Pentru a contura modelul acestei universități ideale la care face referire titlul acestui articol, ne vom servi de două texte semnate de Vasile Pârvan, respectiv Universitatea națională a Daciei superioare – Păreri propuse public Marelui Sfat Național al Românilor din Ardeal, Banat și Țara ungurească și Datoria vieții noastre, menționata lecție de deschidere.

Pornind de la o reflecție pe care a dezvoltat-o inclusiv în Aula Academiei Române – „statul nostru a avut până acum țeluri înainte de toate politice. Statul viitor trebuie să aibă țeluri prin excelență culturale” –, Vasile Pârvan plănuiește un adevărat program de resurecție societală post-război…

Vizibil afectat de experiența belică, Pârvan respinge cu fermitate civilizația materială despre care declară că: „nu e nimic mai presus ca un gard sistematic pentru vite bine hrănite și țesălate” și propune exerciții de spiritualizare prin cultură.

Clădirea Universității din Cluj

Conștient că trăiește într-un prezent apăsător în care „nu vezi decât necinste, cățărare desperată către locurile cele mai de sus, goană după avere, murdărire a tuturor numelor curate de luptători fără frică împotriva răului, aprobare stupidă a mulțimei, dată nu celor ce-i laudă vițiile”, Pârvan își imaginează universitatea ce se plămădea sub privirile lui ca un refugiu existențial dintr-o lume a epigoniilor.

Impresionează încă de la începutul articulării acestui proiect cât de categoric e în sentințe istoricul moldovean, care nu se blochează în fraze encomiastice atunci când analizează peisajul universitar autohton: „Căci dacă e ca noua Universitate să nu fie decât încă o uzină de superficialități și inutilități, de nonvalori sociale, culturale, politice, înființarea ei nu e numai absurdă, e și imorală”. Vasile Pârvan are luxul lucidității care îi permite să-și exerseze un curajos spirit critic. Verbul acestuia e nimicitor atunci când se lansează în critica prezentului. Cărturarul nu se sfiește să semneze în textele menționate pagini nemiloase la adresa „docililor papagali intelectuali”, „gelatinoaselor nevertebrate etice”, „utilitariștilor josnici”, toți parte a unei „conspirații generale a neisprăviților”.

De câte ori are ocazia Pârvan se declară ostil concepției conform căreia școala are un „rost mecanic, militarist și trivial al uniformizării gândului și al regulamentului creării”, neezitând să critice felul în care școlile primare și secundare au devenit „fabrici de banalizare sistematică”. Însă toată această vervă de inchizitor al moravurilor unei societăți decadente este însă temperată de proiectul luminos al unei universități ideale.

Scopul universității imaginate de Vasile Pârvan este unul triplu: 1. Acela de a oferi studenților cultura specială în funcție de domeniul de studiu ales – literatură, științe, arte, teologie, tehnică, drept, medicină, industrie, comerț etc. 2. De a forma caractere printr-o educație specială în institutele de vieață socială universitară și de a da o concepție despre lume unitară, etic-națională, tuturor membrilor ei, fără deosebire de specialitate, origine ori confesiune. 3. De a promova literele, artele și științele printr-o activitate originală și creatoare de valori spirituale noi, atât din partea profesorilor, cât și a studenților.

Dacă primul și ultimul scop sunt oarecum previzibile în contextul universitar, impresionează a două miză a universității – formarea de caractere și consolidarea unei concepții unitare despre lume.

Datoria vieții noastre – Lecția inaugurală ținută de Vasile Pârvan la 3 noiembrie 1919

De altfel, atunci când descrie proiectul noii universități, Pârvan are ceva din fervoarea celor care întemeiază un nou ordin religios: „Iată în fața noastră o operă de revoluție, înfăptuită cu mijloace revoluționare, inspirată de o iubire, cu totul dezinteresată pentru mai bine […]”. „Supremul scop al luptei noastre e spiritualizarea vieții marelui organism social-politic, și cultural creator, care e națiunea.” „Oportunisme, tocmeli, reductibilități, nouă nu ne sunt permise. Noi suntem preoții aspri ai unei religii de purificare. Suntem profeții unui timp, cu mult prea îndepărtat pentru poftele grăbite ale hămesiților contemporani[…]”. Această „operă de purificare” la care sunt chemați ctitorii universitari necesită o asumare gravă, având sentimentul unei uriașe responsabilități: „asupra noastră apasă răspunderea întregii vieți a națiunii”.

Nu în puține rânduri, Pârvan mărturisește că își imaginează universitatea ca pe o „confraternitate spirituală”, o frăție a minții, un edificiu capabil să confere sens vieții.

Pârvan are ambiția unei construcții durabile și conștiința că trăiește momentul de aur al fondării: „Universitatea ce se înființează acum să-și creeze o tradiție sănătoasă, pe care apoi diferitele schimbări de persoane să n-o mai poată primejdui.” Istoricul arheolog impune tradiția ca principiu de valoare al noii instituții împreună cu ferma convingere că la Cluj se va pune temelia excepționalismului universitar: „Cererea vremii e ca noi să venim cu ceva superior nu numai propriilor noastre așezăminte din vechiul regat, ci cu ceva mai presus și de organizația de până acum a adversarilor noștri”.

Ostil formelor fără fond, alinierilor sterile – „A încerca să facem din cultura noastră o prelungire colonială a culturii franceze, italiene, germane ori anglo-saxone, e o greșeală […]. – Pârvan este convins că există o cale clujeană a acestei universități, un „suflet specific” în jurul căruia să se orienteze proiectul său.

Modelul profesorului ideal

În viziunea lui Vasile Pârvan, la baza relației dintre noua universitate și corpul profesoral stă un „contract moral”. Excelența este pentru cărturarul moldovean ajuns la Cluj o chestiune ce nu poate funcționa în afara moralei și a eticii. Chiar și atunci când schițează criteriile de selecție ale corpului profesoral, Pârvan nu omite să concluzioneze că acestea se vor baza pe niște „principii superior științifice și etice”. Profesorii nu trebuie să fie „infailibili profeți de sentințe relevate”, ci „prospectori de aur și diamante în stâncosul pustiu al neînțelepciunii omenești”, considera același.

Universitatea era imaginată ca o adevărată comunitate a egalilor în care nu erau permise falii de statut. Pârvan stabilea inclusiv un normator al spațiului extracurricular cu accente de un egalitarism principial incredibil: „În afară de motive binecuvântate, profesorii cu familiile lor iau masa în comun cu alumnii. Tonul ce domnește e acela al unei societăți distinse: conversația – ușoară – nu devine niciodată trivială, sentimentele unora față de alții sunt de cea mai perfectă stimă reciprocă”.

În viziunea lui Pârvan, ideea de universitate concordă foarte bine cu aceea a unei familii în care relațiile dintre membrii se armonizează constant. În acest sens, rectorul este imaginat de Pârvan aidoma unui pater familias: „Directiva spirituală și controlul superior intelectual, moral și metodic, îl are rectorul Universității, care urmărește pas cu pas progresele ori regresele făcute, propune măsuri de îndreptare etc. etc. El este părintele spiritual al Universității”.

Idealismul profesat de Pârvan poate fi înțeles numai prin raportarea la efervescența momentului în care a fost produs, scos din context, poate părea desuet și forțat: „În special educația etic-națională și estetic-națională va fi urmărită prin conversații și discuții libere, academice și peripatetice, în după-amiezile frumoase și în serile cu lună în marele parc al universității, unde profesorii și studenții grupe-grupe, după afinitățile elective care se vor fi creat între ei, vor căuta să-și lămurească rostul vieții individuale, sociale și naționale”.

Pe deplin convins că cei care i se vor alătura vor fi spirite care îi vor împărtăși idealismul fondator, Pârvan recomanda profesorilor să nu înceteze să-și dea osteneala „să gândească asupra rostului acestei universități”. Acest îndemn cu valoare testamentară articulează de fapt ideea universitară în sens pârvanian: un demers de reflecție care se actualizează constant prin grija celor care participă la funcționarea lui.

Studentul ideal

Obsedat de profilul uman „armonios” care presupune o alchimie perfectă între trup, minte, etic și estetic, studentul este în viziunea lui Pârvan o potențialitate creativă latentă: „Plecând de la principiul că nicio inteligență omenească, oricât de modestă, nu poate fi total inutilizabilă pentru scopurile societății, profesorii vor avea grijă încă din colegii, dar cu atât mai mult în facultăți, ca făcând deaproape cunoștință cu fiecare dintre elevii lor, să descopere și să trezească în fiecare scânteia activă, care nu poate lipsi în niciun suflet omenesc, dar care trebuie trezită prin iubire și muncă.” Să nu înțelegem din aceste rânduri că Pârvan era dispus să mizeze pe mase de studenți, dimpotrivă, acesta se dovedește a fi exigent în pretenții și profund ostil ideii de turmă: „Noutatea spiritului are nevoie de libertate, de aer larg. Și libertatea nu poate înflori în turmă”.

Cel care intenționa să formeze din studenți „oameni întregi”, „suflete superioare” declara că în mediul universitar principala miză ar trebui să fie „formarea mentalității științifice și filosofice a viitorilor cetățeni”.

Atunci când își formulează proiecțiile atât cu privire la profesori, dar și la studenți, Pârvan operează cu trei grile diferite de validare: una ce ține cont de dezvoltarea personală, apoi socială și națională.

Pârvan încearcă să impună în programul său universitar o morală socială desprinsă parcă dintr-o cetate ideală: „Studenții cu dare de mână, care ar îndrăzni să fie necolegiali cu studenții săraci care îi servesc, ca și cei săraci, dacă s-ar arăta servili ori lipsiți de caracter, vor fi imediat eliminați din Universitate.” Sau în alt loc: „[se] vor institui jurii comune de onoare pentru pedepsirea studenților de ambele sexe, care se vor fi arătat comuni, brutali ori cinici în relațiile sociale și în întâlnirile dintre cele două sexe”. Vorbea în aceste rânduri copilul unei familii modeste din Moldova, extraordinar de perceptiv la orice gest de injustiție socială. ” Proiectul său universitar clujean păstrează astfel ceva din tușele utopice pe care orice univers compensatoriu le conține.

Deși conștient că profesează „un lirism deplasat în lumea în care «timpul e bani»”, Pârvan se va încăpățâna să militeze pentru „iubirea pentru idee”, pentru spiritualizarea vieții. Programul propus de acesta dobândește astfel o alură de revoluție morală la începutul unei lumi noi.

Articolul a încercat să surprindă nu tehnicitățile organizării noii universități, ci o parte din principiile, din ideile ce au stat la baza acestui construct universitar, așa cum se regăsesc ele în textele unui părinte fondator al învățământului superior clujean.

În contextul celebrării acestui arc peste timp, 1919-2019, ce poate fi mai mobilizator și mai tonic azi decât una din axiomele lui Vasile Pârvan: „Confraternitatea Universității noastre trebuie să înțeleagă viața ca o luptă pentru mai mult gând”.

Lupta pentru mai mult gând rămâne astfel un admirabil program de lucru care nu și-a pierdut valabilitatea în răstimpul unui secol de la formularea lui.

Dr. Andreea Dăncilă Ineoan, documentarist,
Direcția Patrimoniu Cultural Universitar, Universitatea Babeș-Bolyai

Sursa fotografiilor: https://www.ubbcluj.ro.

APEL

Direcția Patrimoniu Cultural Universitar face apel, pe această cale, la cititori să sprijine procesul de recuperare de acte, obiecte şi documente legate de istoria universităţii clujene precum și a celor care au aparținut foștilor profesori ai Universității clujene în vederea conservării și valorificării lor științifice prin păstrarea lor în fondul Personalități UBB, constituit la Serviciul Arhivă din cadrul Direcției Patrimoniu Cultural Universitar, UBB. Cei interesați să pună la dispoziția Universității clujene astfel de documente și obiecte se pot adresa la telefon: 0264405300, int. 5860.