Cel ce vrea să se mîntuiască, cu întrebarea să călătorească

Scrisoare pastorală la Învierea Domnului a ÎPS Andrei, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, Mitropolit al Clujului, Maramureşului şi Sălajului

Iubiţi credincioşi,

La Crăciun stăruiam asupra responsabilităţii pe care o avem faţă de educarea tinerilor. Acum, la Paşti, voi sublinia faptul că avem o mare îndatorire de a-i cinsti pe bătrînii noştri bunici şi părinţi şi a le asculta poveţele. Lucrul acesta trebuie să-l facem din iubire, nemaipomenind de faptul că ni-l cere Dumnezeu: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pămînt (Ieşire 20, 12).

Facem pledoaria aceasta şi pentru realitatea tristă că din multe parohii tinerii au plecat şi am rămas cu cei mai în vîrstă, bătrînei încercaţi de suferinţe şi cu dorul după copii în suflet. Iar în localităţile mari, unde există şi tineri, influenţa societăţii secularizate şi aşa-numitul conflict între generaţii îi fac pe tineri să nu le acorde atenţia cuvenită bătrînilor. Ce să mai zicem de ascultarea sfaturilor şi învăţăturilor pe care aceştia ni le dau?

Spune istorisirea că odată, undeva, într-o ţară, tinerii, considerînd că bătrînii sunt inutili şi constituie o povară, s-au hotărît să-i expulzeze. Ţara lor s-ar fi numit „ţara fără bătrîni”. Regele ţării vecine, auzind de fărădelegea pe care au făcut-o, dorea să le dea o lecţie. I-a ameninţat că, dacă nu-i împlinesc cererea, va veni asupra lor cu război. Care era cererea? Cererea era ca să-i înapoieze frînghia de nisip pe care bătrînii lor o împrumutaseră de la el. Tinerii din „ţara fără bătrîni” erau în mare fierbere. N-auziseră şi nu văzuseră vreodată o frînghie de nisip. Unul dintre tinerii însă, care-l iubea tare pe bătrînul său tată, îl ascunsese tainic şi nu-l expulzase. S-a dus la el în ascunzătoare şi i-a relatat necazul în care se aflau. Şi bătrînul l-a sfătuit: cereţi-i regelui vrăjmaş să vă dea un capăt de frînghie din nisip de model şi-i veţi returna toată frînghia. Cînd a auzit regele a exclamat: la voi trebuie să mai fie un bătrîn! Iar tinerii, mustraţi de conştiinţă, şi-au chemat bătrînii părinţi pe care-i expulzaseră să se întoarcă acasă. Le era limpede că sfaturile bătrînilor sunt de mare valoare.

Înţeleptul Solomon ne face îndemnul: Ascultaţi, fiilor, învăţătura tatălui şi luaţi aminte să cunoaşteţi buna chibzuială, căci eu vă dau învăţătură bună: Nu părăsiţi povaţa mea. Căci şi eu am fost fecior la tatăl meu, singur, şi cu duioşie iubit de mama mea (Pilde 4, 1-3).

Chiar şi atunci cînd bătrînii s-ar putea să nu fie în pas cu mersul vremurilor, Sfîntul Pavel va spune că nu trebuie să-i înfruntăm: Pe cel bătrîn să nu-l înfrunţi, ci să-l îndemni ca pe un părinte (1 Timotei 5, 1). Iar referitor la faptul că rîvna tinerilor are nevoie de experienţa bătrînilor, Părintele Arsenie Papacioc ne-a lăsat o maximă: Dacă tinereţea ar şti şi dacă bătrîneţea ar putea. Cînd suntem tineri şi plini de putere, nu ştim bine ce să facem şi avem nevoie de sfatul bătrînilor, iar la bătrîneţe puterile ne scad, dar îi putem sfătui pe alţii.

Iubiţi fraţi şi surori,

Preocupările sfinte şi dragostea faţă de spiritualitatea neamului nostru ne parvin din adînc de dalbe datini prin bunicii şi părinţii noştri. Eu îmi aduc aminte cu multă evlavie de bunica mea, care de mic mă ducea la denii, la Slujba Învierii, la Paraclisul Maicii Domnului seară de seară, în Postul Sfintei Marii şi la alte slujbe. Cu toate că era o femeie harnică, nu rata nicio slujbă. Într-o zi de Paşti, cînd să mergem la vecernie, ploua cu găleata. M-a luat de mînă şi ne-am dus prin ploaie la biserică. Mai tîrziu, ploaia s-a oprit, dar n-avea importanţă. Rugăciunea era pe primul loc pentru ea.

Pe 20 septembrie se împlinesc 150 de ani de la naşterea lui George Coşbuc. Cine nu ştie poezia „La Paşti”! Pe chipul creştinilor care merg la biserică rîde-atîta sărbătoare. Iar convoiul celor ce urcă la slujbă se încheie cu bătrînele ce-şi duc nepoţeii de mînă: Pe deal se suie-ncetişor,/ Neveste tinere şi fete,/ Bătrîni cu iarna vieţii-n plete;/ Şi-ncet, în urma tuturor,/ Vezi şovăind cîte-o bătrînă/ Cu micul ei nepot de mînă.

Sau, neîntrecutul iubitor al tradiţiei înaintaşilor, Ioan Alexandru, în poemul „Casa Părintească”, îi evocă pe dragii lui părinţi: Mama-i de-acum bătrînă şi tata-i alb de tot/ Şi cumpăna fîntînii-i o povară/ Cînd bivolii-nsetaţi şi oile se strîng/ Să fie adăpate către seară./ Duminica măicuţa în veşmînt cernit/ Cu busuioc în mînă şi într-o năframă/ Duce din bruma cît avem de grîu/ O prescură de jertfă la icoană.

Înaltpreasfinţitul Justinian al Maramureşului, depănîndu-şi amintirile şi oprindu-se la anii copilăriei, ne spune că, în ziua de Paşti, cînd se întorceau de la biserică, tata cu plete şi cu cămaşa albă se ridica în picioare şi rostea rugăciunea «Tatăl nostru» părîndu-ţi-se că vezi în faţă un voievod sosit din alte timpuri, ce aducea un mesaj care lumina casa.

Şi chiar dacă orăşenilor noştri nu le este atît de familiară spiritualitatea rurală, nu mă pot opri să nu redau o frază ce cuprinde o matrice profundă a vieţii din trecut: O văd pe mama bătrînă în straiul negru al satului cuviinţei, nevedind cioareci şi suman, cămăşi şi poale de cînepă, aud pe maică-mea rostind cuvinte şoptite înainte de a adormi, aud satul meu transilvan şoptind în cosmos pe limba ţărănească a neamului meu încercat de istorie, dar nebiruit, aceşti oameni întemeiaţi în fiinţa iubirii, simt zvîcnind în dreapta aceasta ajunsă la bucuria rostirii sîngelui nobil al neamului meu de ţărani şi viaţa mea nu poate fi decît prinos de recunoştinţă în lumina şi spiritul strămoşilor.

Aceşti oameni întemeiaţi în toată splendoarea iubirii cîntă din toată fiinţa lor în ziua de Paşti: Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem: fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcînd. Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.

Să cîntăm şi noi împreună cu ei şi să fim siguri că această spiritualitate verificată de ei sute de ani, e singura care poate da noimă vieţii noastre. Altfel, suntem pasibili să ne înghită valul vremelniciei.

Dreptmăritori creştini,

Mare importanţă au bunicii şi părinţii pentru viaţa noastră spirituală. S-o ascultăm, de exemplu, pe mama fraţilor Macabei dăscălindu-şi fiul: Fiule, fie-ţi milă de mine, care în pîntece te-am purtat nouă luni şi te-am alăptat trei ani şi te-am hrănit şi te-am adus la vîrsta aceasta şi te-am crescut, purtîndu-te în braţe. Rogu-te, fiule, ca, la cer şi la pămînt căutînd şi văzînd toate cele ce sunt într-însele, să cunoşti că din ce n-au fost le-a făcut Dumnezeu şi pe neamul omenesc aşijderea l-a făcut (2 Macabei 7, 27-28).

Bunica şi mama ne povestesc cum S-a născut Domnul Hristos în ieslea Betleemului, ne învaţă să colindăm, ne relatează Patimile cele înfricoşătoare din Vinerea Mare şi ne luminează sufletul cu bucuria Învierii. Ele ne şi deprind să participăm la Denii şi la măreaţa slujbă de la Paşti. Ele ne învaţă să ne spovedim şi ne conving că în Sfînta Împărtăşanie e prezent chiar Hristos Cel înviat din morţi.

Să-l ascultăm, în acest sens, pe Nichifor Crainic, cu neîntrecutu-i talent poetic: Din coarda de viţă ce-nfăşura crama/ Bunica şi mama/ Mi-au rupt un ciorchine, spunîndu-mi povestea;/ Copile, grăiră, broboanele-acestea/ Sunt lacrimi de mamă vărsate prinos/ La caznele Domnului nostru Hristos…/ Şi iată potirul la gură Te-aduce,/ Iisuse Hristoase, Tu jertfă pe cruce;/ Adapă-mă, sevă de Sfînt Dumnezeu/ Ca bobul în spice, ca mustu-n ciorchine/ Eşti totul în toate şi toate-s prin Tine/ Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.

Şi dacă părinţii noştri trupeşti au mare importanţă pentru viaţa noastră spirituală, cei duhovniceşti au un rol covîrşitor. Noi nici nu putem concepe o viaţă spirituală normală fără un părinte duhovnicesc. Pentru că duhovnicul este omul care, datorită mortificării patimilor şi nepătimirii pe care o dobîndeşte, devine cunoscător al lucrurilor dumnezeieşti şi are faţă de lucrurile omeneşti o dreaptă judecată, datorită căreia, fără niciun pericol pentru el, ştie să-i călăuzească pe alţii pe calea lui Dumnezeu.

Părintele duhovnicesc are experienţa luptei cu patimile şi este în măsură să-i călăuzească din propria-i experienţă şi pe alţii. Sfîntul Nil Ascetul, referitor la experienţa duhovnicului, zice că acesta trebuie mai întîi să se lupte cu patimile şi cu multă trezvie să-şi întipărească în memorie cele întîmplate în cursul luptei, ca apoi, pe baza celor ce i s-au întîmplat lui, să-i înveţe şi pe alţii cele ale luptei.

În zilele noastre întîlnim două tendinţe potrivnice acestei vieţi spirituale normale, care presupune să ai un duhovnic cu care să te sfătuieşti şi căruia să te spovedeşti. O tendinţă este cea a confesiunilor protestante şi neoprotestante, care n-au în învăţătura lor de credinţă preoţia sacramentală şi, în consecinţă, rolul duhovnicului la care să te spovedeşti. O alta este cea secularizată şi anticlericalistă, care nu vede rostul sfătuirii cu duhovnicul şi al mărturisirii păcatelor.

Amîndurora le răspunde Sfîntul Ioan Scărarul: Cel ce lipseşte pe orb de călăuză, turma de păstor, pe cel ce rătăceşte de povăţuitor, pe prunc de tatăl său, pe bolnav de doctor, corabia de cîrmaci, pricinuieşte tuturor primejdii, iar cel ce încearcă să se lupte fără ajutor cu duhurile e omorît de acelea.

De aceea, celor preocupaţi de viaţa spirituală, Cuvioşii Calist şi Ignatie Xantopol le dau sfatul să-şi caute un duhovnic care să fie neamăgitor, prin mărturia ce o are pentru cele ce spune în Sfintele Scripturi şi să se arate că e purtător de Duh, prin vieţuirea care consună cu cuvintele. Să fie înalt la înţelegere, smerit la cugetare şi blînd în toate purtările. Să spună cuvintele predaniei dumnezeieşti, ca un învăţător asemenea lui Hristos. Iar, aflîndu-l pe acesta şi lipindu-te cu toată fiinţa de el, ca un fiu iubitor de părintele adevărat, rămîi întreg în atîrnare de poruncile lui, socotindu-l ca pe Hristos însuşi.

Cu cîţiva ani în urmă s-a scris o carte care se intitulează „Cuvintele bătrînilor”, în care sunt adunate sfaturile unor mari duhovnici. Citim acolo că aceşti povăţuitori duhovniceşti, plini de experienţă şi de discernămînt, care ne conduc spre Hristos, sunt „busole” care ne arată cu siguranţă direcţia cea bună, calea directă şi strîmtă a Evangheliei, calea care duce la Împărăţia Cerurilor.

Iar unul dintre bătrîni ne învaţă că preotul este întruparea absolutului, expresia veşniciei, expresia temeiniciei şi neclătinării, crainicul Cerului, chipul nestricăciunii, îndrumătorul spre eternitate. Înfăţişarea lui rămîne aceeaşi de-a lungul veacurilor, ca aducere aminte şi simbol al adevărurilor veşnice şi neschimbabile pe care le reprezintă.

Iubiţi credincioşi,

Bunicii, părinţii şi duhovnicii noştri ne-au transmis o spiritualitate perfectă. Regretatul părinte Petroniu Tănase, stareţul nostru de la Athos, ne relatează că odată, admirîndu-o pe mama lui care cocea păştile şi cozonacii pentru Paşti, a auzit-o zicînd: Nu pentru mîncat le-am făcut aşa de frumoase, că nici nu-mi vine să mă ating de ele, ci pentru că aşa-i de mîndră faţa Domnului Hristos la Paşti. Este exprimată aici prin cuvinte simple alcătuirea din Slujba Învierii: Să ne sculăm dis-de-dimineaţă şi, în loc de mir, cîntare să aducem Stăpînului; şi să vedem pe Hristos «Soarele dreptăţii», tuturor viaţă răsărind.

Lumina care se revarsă din persoana Domnului Hristos înviat din morţi ne învăluie şi pe noi, aşa cum i-a învăluit pe înaintaşii noştri, şi ne umple de bucurie. Pe bună dreptate zice cîntarea: Acum toate s-au umplut lumină: cerul şi pămîntul şi cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru care s-a întărit.

Iar George Coşbuc, cu evlavia lui rurală, subliniază atmosfera mirifică din sat în ziua de Paşti: Şi cît e de frumos în sat!/ Creştinii vin tăcuţi din vale/ Şi doi de se-ntîlnesc în cale/ Îşi zic: Hristos a înviat!/ Şi rîd de-atîta sărbătoare/ Din chipul lor cel ars de soare. Nici la oraş nu lipseşte această atmosferă.

Covîrşiţi de lumina şi bucuria Învierii, îi îmbrăţişăm pe bunicii şi părinţii noştri – în mod deosebit pe cei ce sunt singuri sau bolnavi, dar nu-i uităm nici pe cei tineri – şi, dorindu-le tuturor sărbători pline de pace şi fericire, le zicem:

Hristos a înviat!

†ANDREI
Arhiepiscop şi Mitropolit