„Ceasul plinirii vremii” neamului românesc, înfăptuirea Marii Uniri din 1918

Ziua Națională a României, sărbătorită, an de an, începând din 1990 – odată cu căderea comunismului, la 1 Decembrie – în memoria actului Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România și a înfăptuirii statului național unitar român, rămâne și pentru credincioșii greco-catolici o sărbătoare a sufletului românesc, a împlinirii idealului de unitate născut odată cu nașterea acestei Biserici prin unirea cu Biserica Romei. Pentru fiii Bisericii Greco-Catolice visul unității – în credință și neam -, împreună cu lupta pentru deșteptarea și afirmarea identității naționale românești, sunt idealuri trecute prin focul multor încercări care au rămas vii peste timp.

În primăvara anului 1917, se întrevedea o primăvară și a Bisericii, a Eparhiei Române Unite de Gherla, prin numirea pe tronul arhieresc a Episcopului Iuliu Hossu. Descendent al unei vrednice familii preoțești din Milașul Mare, având o educație aleasă, împlinită la Blaj și la Roma, unde a obținut titlul de doctor în filosofie și în teologie, a preluat de la Arhiereii ce i-au precedat, odată cu misiunea episcopală și steagul tricolor, semn al afirmării identității naționale românești. Cel dintâi episcop al Gherlei, Episcopul Ioan Alexi – care s-a remarcat prin bunătate, hărnicie, competență -, a pus preț pe educație, înființând școli românești în eparhia pe care a păstorit-o începând din 1856. A scos din uz folosirea, în multe biserici, a limbii slavone. Îndemnând la folosirea limbii române, spunea: „Această limbă dulce, frumoasă și armonioasă, a fost canonizată de Sfântul Scaun Apostolic al Romei ca limbă liturgică, încă de la începutul Unirii cu Roma, în anul 1700. Și e unicul caz în lume, ca limba vorbită a poporului, limba vie, să fie și limba liturgică a Sfintei Biserici…”. Dorea ca „tot omul să întrebuințeze limba națiunii sale (…), limba cea mai dulce”. Spunea: „Biserica totdeauna a susținut Națiunea și Limba și așa am rămas preoți cuvioși, înțelepți, iubitori de Maica noastră Sfânta Biserică și preastimata noastră Națiune” – și așa au rămas în continuare slujitorii Eparhiei de Gherla, și apoi, din 1930, de Cluj-Gherla, până în prezent.

Iubirea pentru Dumnezeu și pentru neam, Episcopul Iuliu Hossu a primit-o în suflet și prin unchiul și predecesorul său la cârma Eparhiei, Episcopul Vasile Hossu, cel care, deși cu visul frânat de marele război, a pus în orașul Sediu eparhial – Gherla temelia unui „mic Vatican românesc”. A început construirea unei mari catedrale și a unor edificii destinate Seminarului Teologic și preparandiei (școlii) eparhiale, pentru fiii națiunii române. La rândul său, afirma: „Biserica noastră este Biserică, ce e drept catolică, dar națională, că ritul nostru este rit catolic dar românesc”.

Cu asemenea prețioasă moștenire, tânărul Episcop Iuliu Hossu – până nu demult preot militar ce alina ostașii români răniți prin spitale, și-i inspira, dându-le nădejdea „înfăptuirii dreptății” -, și-a adus propriul prinos de iubire și jertfă pe altarul neamului, pășind împreună cu fruntașii români din Transilvania spre împlinirea aceluiași vis: cel al libertății și unității națiunii sale. A fost, mai apoi, cel ales, la 1 Decembrie 1918, să dea glas Rezoluțiunii Unirii, pe care a proclamat-o pe Câmpul lui Horea, în fața mulțimilor adunate la Alba Iulia. A rostit atunci, odată cu citirea actului de Unire, cuvinte „cântate” – cum și-a amintit mai târziu -, care au dat expresie dorului neamului său, cuvinte vestitoare și ale drumului de libertate ce se deschidea: „Fraţilor, ceasul plinirii vremii este acesta, când Dumnezeu Atotputernicul rosteşte, prin poporul său credincios, dreptatea sa însetată de veacuri. Astăzi, prin hotărârea noastră, se înfăptuieşte România Mare, una şi nedespărţită, rostind fericiţi, toţi românii de pe aceste plaiuri: ne unim pe veci cu Ţara mamă, România!” A continuat: „Vă reamintiţi, când prin sutele de spitaluri, în zile de întunecare, vă vesteam că va învinge dreptatea! (Întreruperi entuziaste «Te cunoaştem, Sfinţia Ta!»)Vă arătam că vine ceasul când toţi făcătorii nedreptăţii vor plânge lacrimi de sânge în ziua bucuriei noastre. A biruit dreptatea! (…)”

După momentul citirii documentului (la ora 12.00), în aplauzele frenetice şi uralele mulţimii „Trăiască România Mare!”, Episcopul Iuliu Hossu a spus: „Fericit am vestit hotărârea judecăţii lui Dumnezeu prin reprezentanţii a toată suflarea românească; fericiţi voi care aţi pecetluit pe veci Unirea cu Ţara mamă. O viaţă întreagă veţi mărturisi cu mândrie: şi eu am fost la Alba-Iulia! Fiii fiilor voştri vor chezăşui puternic şi fericiţi rostind: şi părinţii noştri au fost la Alba-Iulia. Voi sunteţi marea armată a sufletelor alese, a neamului nostru. De acum o Românie Mare, întemeiată pe dreptatea lui Dumnezeu şi pe credinţa poporului Său. Cântarea noastră de biruinţă să fie cântarea neamului pe calea lungă şi grea a veacurilor: Dreptatea Ta, Doamne, e dreptate în veac şi cuvântul Tău adevărul! Dreptate şi adevăr la temelia României întregite. Mărire între cele de sus lui Dumnezeu! Pe pământ pace! Ziua învierii să ne luminăm popoare! Trăiască România Mare, una şi în veci nedespărţită! Amin. ”

În acel „ceas” a început, pentru România, un nou timp de înfăptuire a unității, la nivel mai adânc, un nou timp, cu noi încercări și suferințe – care au condus fiii Bisericii, și pe Episcopul bine-vestitor Iuliu Hossu, până la martiriu în perioada comunistă – dar prin care trecând, Biserica nu a încetat a fi vestitoare a păcii și împăcării, a acelei păci cântată de îngeri pe „Câmpul păstorilor”: pacea „între oameni de bunăvoință”. Este pacea lui Isus, pacea care afirmă binele și vădește răul. Este pacea care-i unește pe cei ce fac binele. Nu poate exista nici unitate, nici pace cu „făcătorii nedreptății”: cu cei ce ucid, tâlhăresc, sau aduc peste frații lor beznă, război, distrugere. Dar idealul Bisericii Române Unite, ideal al oamenilor de bună-voință, rămâne viu, oricât de mari ar fi acțiunile răului, așa cum viu și adevărat rămâne pe vecie cuvântul Domnului, care voiește „Ca toți să fie una” (Io 17,21).

Viorica Sabo