CE VORBESC COPIII ŞI CE FAC MATURII

Nu demult m-am întîlnit cu domnul Iorga, nu cu Nicolae, ci cu un vecin puţin cam îndoit din cauza scrierilor şi a informaţiilor pe care le poartă în spate. L-am întrebat ce face şi mi-a răspuns că se duce la Nadia. La Comăneci?, l-am iscodit eu.

– Nu, la editură, doar o ştii, şi ea te cunoaşte bine. Nadia are editură pe strada Traian, nu ştii? Editura ei se numeşte ECOU.

A doua zi, trecînd prin centru, am un vechi obicei să mă uit prin vitrinele librăriilor, cînd am timp, mai şi intru şi mai răsfoiesc unele cărţi. Cumpăr mai rar, nu-mi mai încap cărţile în casă. Privind în colţul de lîngă intrare în librăria „Diverta”, am văzut nişte titluri noi, printre care şi Perluţele Marei de Rodica Jeican. Seara am sunat-o pe Nadia ca să mă conving dacă într-adevăr are editură. Amabilă, ca de obicei, m-a invitat să-i fac o vizită şi să-i văd editura. Domnia Sa încă nu sosise la sediul editurii, dar pînă să ajungă ea, colaboratorii Domniei Sale mi-au pus la dispoziţie un set de cca. 40 de cărţi, care mai de care mai frumoase. Spaţiul nu-mi permite nici cel puţin să le enumăr titlurile, darămite să le şi comentez. Mă voi opri, pe scurt, la titlul relatat mai sus.

Poveştile Marei le-am auzit, aproape toate, prin viu grai de la autoarea cărţii, care îşi iubeşte la nebunie nepoţica, deci pe Mara, deşi trăieşte în Canada, deci la o distanţă apreciabilă de bunica ei. Copiii sînt florile pămîntului, fericiţi sînt acei bunici care au ocazia să urmărească apariţia fiecărei petale, cum ea se dezvoltă, cum se desface şi se formează floarea în toată plinătatea ei graţioasă, demnă de a fi iubită şi pusă în cunună. Nu întîmplător se spune că „nepoţii sînt coroana bunicilor”. Este o mîndrie să fii bunic(ă), este o dovadă că sămînţa ta n-a fost aruncată în deşert ca să o mănînce păsările şi animalele sălbatice. Ea a nimerit într-un sol propice, mănos şi a dat roade.

Personajele cărţii Rodicăi Jeican sînt reale. Este vorba de Mara, eroul principal, sinceră, dezinvoltă, inteligentă şi curajoasă. Aşa sînt şi aşa trebuie să fie copiii bine crescuţi. Fiecare om se naşte cu o anumită inteligenţă, pregătirea şi-o face fiecare după posibilităţi. Majoritatea copiilor spun lucruri interesante după felul cum înţeleg ei lumea, din păcate, nu toţi părinţii sau bunicii acordă atenţia cuvenită celor spuse de copii. Mulţi au şi un comportament indecent sau folosesc un vocabular obscen în faţa copiilor, crezînd că aceştia nu înţeleg. Copiii înţeleg şi văd totul. Un exemplu clar: Mara a observat şi s-a exprimat sincer: „…aici lipseşte un bunic”. Pe aceeaşi linie se poate afirma că din carte „lipseşte un tătic” din personaje. Cartea Perluţele Marei este interesantă, incitantă, aşa încît o recomand cu căldură şi sînt convins că va avea ECOU în rîndul copiilor, părinţilor şi îndeosebi al bunicilor.

La aceeaşi editură şi aproximativ în acelaşi timp a văzut lumina tiparului romanul Rodicăi Jeican, Psihopatul, 151 p. Amintim cu această ocazie că Rodica Jeican s-a afirmat ca un reputat psihiatru, fapt confirmat de numeroase lucrări, printre care peste o duzină de cărţi despre psihiatrie, psihopatologie, schizofrenie etc.

 Romanul de faţă reprezintă o excepţională realizare în domeniul romanesc, elaborat de o femeie psihiatru, psiholog şi bun analist. Epoca în care trăim şi prin care trece societatea noastră a impus elaborarea unei astfel de cărţi cu multiple probleme tratate. În Cuvînt înainte privitor la personajul principal al romanului, autoarea menţionează: „Am creat în acest roman un astfel de personaj, descriindu-i firea, caracterul, pornirile impulsive, instinctuale, patologice, intenţiile ascunse criminale, pe care le realizează subtil”. „Cum am construit acest personaj? El e o îmbinare a cunoştinţelor din palierul psihiatriei, a cazuisticii din practica curentă, a imaginaţiei mele şi poate a comportamentului unor persoane cunoscute”(7). Psihopaţii „sînt foarte rigizi, neadaptabili, dominatori, îşi impun voinţa în orice împrejurare, impulsivi, violenţi, superficiali sau egofili, histrionici, interpretativi”(7). Psihopaţii sînt persoane care se află printre noi, unii se străduiesc să pară persoane obişnuite, oameni cu studii superioare şi cel mai grav este că aceştia ajung să ocupe funcţii înalte şi chiar să ajungă conducători de stat. Se naşte întrebarea cum de se poate ca astfel de specimene să se strecoare prin viaţă şi să se urce pe vîrful piramidei fără să fie sancţionate de societate?

Personajul principal este Ducu Stanciu, descendent al unor părinţi de la marginea societăţii, care locuiau într-o casă neconfortabilă la periferia oraşului. Personajul Rodicăi Jeican este bine încondeiat, încă din copilăria lui se constată unele abateri de la normele morale normale, apoi ca student, colegii constată că le-au dispărut unele obiecte pe care le-au găsit la Ducu în sertar. Cu toate acestea, opinia publică nu acţionează, ea nu există şi în situaţia creată este normal că toţi Ducii pot să-şi continue în voie răul. Autoarea a intuit foarte bine psihologia şi mintea „aia de pe urmă a românului”, adică „Lasă-mă să te las”. Psihiatrul de la Policlinica Studenţească a aflat adevărul despre comportamentul lui Ducu, dar nu a comunicat nicăieri să fie pus sub urmărire. Unele fapte le-au aflat colegii şi atît, nu au luat nici o măsură, faptele au continuat şi s-au amplificat. Dar şi cînd s-a ajuns la crimă, nimeni nu s-a gîndit că Ducu este un pericol social şi că ar trebui izolat. Nelu, medic, colegul Ioanei, a aflat adevărul pur despre decesul colegei sale, dar nu a întreprins nimic pentru a pedepsi apoi acţiunile fatidice ale lui Ducu. Mai mult, Doina, de două ori otrăvită, fapte verificate. A aflat şi ea adevărul despre moartea Ioanei, despre faptul că a încercat şi pe ea să o otrăvească cu ţuică şi cu pastă de dinţi, şi concluzia ei: „Nu merg la procuratură cu toate dovezile astea, că n-am nevoie de scandal” (73). Nu l-a denunţat nici fiica lui pentru incest, nici psiholoaga, mătuşa Getei, căzută şi ea victimă, iar Ducu şi-a continuat satisfacţiile pînă cînd, cu totul întîmplător, … „Un autoturism în mare viteză îl acroşă, îl proiectă în aer pe o distanţă de treizeci de metri, iar apoi căzu mort pe carosabil.” A dispărut un monstru, dar prea tîrziu, pentru că el a distrus atîtea vieţi ale unor oameni cinstiţi şi de valoare, pentru care el nu a fost judecat de societate, nici de cei care au avut de suferit de pe urma crimelor lui. Romanul de faţă, o operă profund psihologică, în care Rodica Jeican se reatestă ca un reputat psihiatru şi psiholog, se încheie cu fraza: „Pe lumea asta toate se plătesc. Mai ales crimele.”(149). Da, putem fi de acord că există o lege a compensaţiei, a echilibrului, dar de ce este nevoie să aşteptăm atît de mult pentru ca talerele balanţei şi, de ce nu, ale vieţii, să ajungă la acelaşi nivel? Românul este prea bun, prea talentat, iar toleranţa permanentă îi provoacă numai neplăceri, necazuri peste necazuri. Românului îi lipseşte intransigenţa, hotărîrea de a lupta cu mai multă perseverenţă împotriva răului din jurul său. Citiţi cu atenţie romanul Rodicăi Jeican şi veţi vedea cît rău ne fac psihopaţii, la toate nivelele şi în toate mediile.

Firu CĂPTĂLĂNEANU