Ce precedente istorice ar putea arăta o cale de ieşire din criza din Grecia

New York Times

Un studiu de caz util este oferit de reunificarea Germaniei, care arată că ajustarea ar putea dura decenii, nu ani, iar procesul implică emigrare în masă, miliarde de euro mai mult în transferuri fiscale şi ascensiunea unor partide extremiste, atît în Grecia, cît şi în ţările care trebuie să achite factura.

La fel ca fosta RDG, Grecia suferă de un decalaj de competitivitate mutilant şi este blocată în euro. Est-germanii au fost dezavantajaţi pe piaţa forţei de muncă, deoarece valoarea mărcii germane a reflectat nivelul de productivitate din Vest, nu din Est. Aproximativ 14.000 de întreprinderi au fost închise şi patru milioane de locuri de muncă au fost pierdute în primii cinci ani de la reunificarea din 1990. Şomajul a atins peste 20% în 2005. De la căderea Zidului Berlinului, peste 2 milioane din cele 16 de milioane de persoane care locuiau în Est s-au mutat în Vest. Şomajul pe termen lung şi depresia salariului au stimulat partidele xenofobe şi Partidul Stîngii, care a evoluat din fostul partid comunist şi care speră să ajungă în guvernul federal în 2013.

După mai bine de două decenii, standardele de trai au devenit convergente, deşi rămîn cu circa 20% mai mici în Est, în contextul în care şomajul din Est este de aproape de două ori media din Vest.

Toate acestea s-au întîmplat într-o singură naţiune, care vorbeşte aceeaşi limbă, are o mobilitate perfectă şi transferuri fiscale ce lipsesc în zona euro: contribuabilii germani au finanţat cu peste 1,7 trilioane de euro (circa 2,17 trilioane de dolari), la ratele de schimb curente, “suprataxa de solidaritate” pentru a plăti modernizarea fostei Germanii de Est.

“Dacă Europa face pentru Grecia şi potenţial pentru alte ţări periferice ceea ce Germania de Vest a făcut pentru Germania de Est, va costa scump, politic şi economic”, a afirmat un diplomat european, sub condiţia anonimatului, din cauza sensibilităţii problemei. Dar dacă nu face, iar Grecia părăseşte zona euro, a adăugat diplomatul, costul ar putea fi chiar mai mare.

Lecţia Argentinei din 2001, cînd a abandonat planul de a-şi fixa moneda peso la paritate cu dolarul, spune Nouriel Roubini, profesor de economie la Universitatea din New York, este că datoriile în euro ale Greciei – publice si private – ar trebui să fie “drahmatizate”.

O altă lecţie oferită de Argentina, spune Simon Johnson, profesor de economie la Massachusetts Institute of Technology (MIT), este că, dacă plănuieşti să pleci dintr-un regim valutar, fă acest lucru mai devreme, mai degrabă decît mai tîrziu, deoarece costurile vor creşte. Cazul Argentinei arată că anii de austeritate sînt inutili, ei distrug doar companiile şi creează o reacţie faţă de politic”, a mai explicat Johnson, fost economist şef al FMI. Creşterea în Argentina a revenit ajutată de o creştere a exporturilor. “Odată ce schimbi valoarea monedei, este uimitor ce poţi vinde”, precizează Johnson, adăugînd că şi Grecia, care nu are industrii competitive la export, i-ar putea surprinde pe sceptici odată ce devalorizarea va merge destul de departe. “Fă-le destul de ieftine şi vor exporta”, explică el.

Necunoscuta este faptul că sistemul financiar modern şi interconectat al Europei s-ar putea închide în faţa contagiunii unui default grec.

O soluţie cu o monedă paralelă care nu înseamnă o ieşire completă este mai puţin radicală şi ar injecta o măsură de flexibilitate în sistem.

Un exemplu mai recent este Panama, care a adoptat dolarul ca monedă în 1904. Cînd băncile americane au îngheţat activele guvernamentale ale Panama în 1988 şi au refuzat să acorde plata anuală pentru Canalul Panama, oprind furnizarea de dolari, Panama şi-a plătit funcţionarii publici cu cecuri guvernamentale, care au fost acceptate la plata taxelor şi au circulat pe scară mai largă, ca o cvasi-valută.

Unii indică SUA ca model pentru revizuirea zonei euro. Cheia succesului uniunii monetare din SUA a fost un acord negociat de Alexander Hamilton, primul ministru de finanţe, pentru ca guvernul federal să asume niveluri ridicate ale datoriei de stat în 1790, după Războiul de Independenţă.

URSS, mai degrabă decît SUA, vine în minte atunci cînd se evaluează speranţa Europei de a menţine moneda unică pe termen lung, spune profesorul Johnson de la MIT. Mult timp angajată să menţină o zonă a rublei între republicile sovietice, banca centrală a Rusiei a încetat în cele din urmă.