Ce fel de Justiţie vrem?!

Warning: Undefined array key "file" in /home/faclia/public_html/wp-includes/media.php on line 1788

Ilie CĂLIAN

Daniel Morar şi-a prezentat bilanţul activităţii ca procuror şef al DNA – din 2005, cînd a fost numit în funcţie, pînă acum, cînd a fost numit ca înlocuitor temporar al Codruţei Laura Kövesi, în fruntea Procuraturii. Daniel Morar se laudă cu faptul că, după spusele sale, în perioada august 2005 – octombrie 2012, au fost condamnate definitiv circa 1.500 de persoane pentru fapte de corupţie, în dosarele instrumentate de procurorii DNA – cu o sensibilă schimbare de ritm în perioada 2010-2012, faţă de 2006-2010.

Există, desigur, mult adevăr în ceea ce spune Daniel Morar. După cum există mult adevăr şi în ceea ce spune opinia publică românească  despre mersul Justiţiei române. Mai mult, nici Uniunea Europeană nu este mulţumită de ea, dovadă fiind faptul că nu doar ne tot pisează MCV – Mecanismul de Cooperare şi Verificare -, dar acesta a devenit şi un argument împotriva admiterii României în Spaţiul Schengen. Dar, iată că un raport bazat pe plîngerile înregistrate la CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului) arată că, din 2007 pînă în 2011, încălcările drepturilor omului înregistrate la CEDO au crescut cu 100%. Să fie întîmplător faptul că tocmai în acel an au fost admise România şi Bulgaria în UE?! Nu întrutotul! Raportul arată că încălcările drepturilor omului de către instanţe sînt foarte numeroase în Grecia, Bulgaria, Polonia şi – se putea altfel? – România.

Fostul şef al DNA ne spune că, în ultimii doi ani, 33% dintre deciziile de condamnare definitivă sînt decizii de condamnare cu detenţie. E mult, e puţin? De altfel, Daniel Morar nu ne spune cîte dosare greşite au făcut procurorii DNA. Şi nici de ce în România ciclul de justiţie durează în medie trei-patru ani. Nu ne spune nici ce se întîmplă cu oamenii acuzaţi pe nedrept de DNA (sau alte instanţe) şi care, timp de trei-patru ani, au trăit marginalizaţi, supuşi oprobriului public, după ce au fost intens “mediatizaţi” mai ales graţie procurorilor – adică nu ne spune cine le mai poate spăla ruşinea – lor şi familiilor lor – după ce procurorii şi-au bătut joc de ei. Şi nu ne spune nimic Daniel Morar – e adevărat, vinovaţi sînt judecătorii, nu procurorii – despre daunele pe care staul român le-a plătit, în urma unor decizii ale CEDO, cetăţenilor români pe care justiţia română i-a nedreptăţit. Mai exact: de ce să plătim noi, contribuabilii, greşelile magistraţilor?!

Recent, a stîrnit nedumerire afirmaţia premierului Victor Ponta (el însuşi fost procuror) că CSM – marele organism autonom al Justiţiei, simbolul separaţiei puterilor în stat şi al independenţei puterii judecătoreşti – ar trebui controlat de Parlament. N-am înţeles la ce se gîndea premierul şi, în ce mă priveşte, voi rămîne apărătorul separaţiei şi echilibrului puterilor statului, indiferent cum şi ce scrie azi în Constituţia noastră. Însă este cert că, sub sloganul apărării independenţei Justiţiei împotriva ingerinţelor politicului, se ascunde, în multe cazuri, exact mulţumirea politicului că a reuşit să instaleze la cîrma unor organisme ale Justiţiei oamenii agreaţi de anumit(e) partid(e) şi persoane (cum e Băsescu).

Problema este niţel mai complicată, a dat şi va da de lucru multor specialişti în drept constituţional. Anume: în ce măsură, un grup profesional – mai mult sau mai puţin inamovibil şi necontrolat decît de propriii membri – poate hotărî, într-o democraţie, în care toate celelalte “puteri” sînt alese de electoratul ţării – direct (Parlamentul) sau prin delegare (Guvernul şi restul mecanismului statal)? Este posibil ca o minoritate profesională să nu dea seamă nimănui? Desigur, Justiţia trebuie să fie fermă, stabilă, neinfluenţabilă de dispoziţii momentane (precum cele ale electoratului, uşor influenţabil) sau interese strict momentane (ca, adesea, ale aceluiaşi electorat). Dar, în condiţiile în care unele voci politice – intrate în Opoziţie! – încep să se plîngă de “dictatura majorităţii”, ar fi preferabil ca  democraţia  să se transforme într-o dictatură a unor minorităţi, fie ele şi profesionale?! Dictatura unor tirani absolutişti nu ne-a plăcut. Dictatura unor ideologii (comunistă şi fascisto-nazistă) nu ne-a plăcut. Dictatura militară nu ne-a plăcut. Ne va place mai mult dictatura magistraţilor?! Evident, exagerez: nu avem în România o veritabilă dictatură – a nimănui, deocamdată. Dar tentaţiile sînt mari – într-o ţară a cărei populaţie este obişnuită să rabde şi să… se “descurce”. Apropo: de ce şi procurorii sînt magistraţi, ca judecătorii, cu acelaşi statut în C.S.M., deşi, conform Constituţiei, procurorii sînt sub autoritatea ministrului Justiţiei?!