Ce a fost şi ce a mai rămas: Odată cu Nokia s-a dus jumătate din industria postdecembristă a Clujului

O analiză a Direcţiei Generale de Statistică Cluj arată că, în mai 2012, producţia industrială din judeţ este mai mică cu 46,5% faţă de cea din mai 2011. Statistica nu spune asta, dar “fenomenul” are loc datorită plecării unui singur producător: Nokia. Dar, cum ar fi oare să facem o comparaţie cu producţia din mai 1989?

Distrugerea sistematică a economiei şi industriei naţionale – fenomen ce a avut loc după 1989, odată cu celebra şi originala “privatizare” postdecembristă – este demonstrată şi de plecarea din Cluj a companiei Nokia, golul lăsat de concernul finlandez reprezentînd, acum, aproape jumătate din producţia industrială a judeţului.

Însă, cei care mai au cît de cît memorie sau cei care mai vor să îşi amintească ştiu că în perioada de “tristă amintire”, industria clujeană era mult mai solidă decît cea actuală. O simplă enumerare a unor nume de fabrici (sau întreprinderi, cum doriţi să le numim) este, poate, un mic indiciu: Tehnofrig (utliaje frigorifice pentru industria alimentară – fabrică rasă acum de pe faţa pămîntului), Unirea 1 şi Unirea 2 (utilaje de mare capacitate pentru industria textilă – clădirile oarecum mai există, dar atît), IRIS (fabrică de porţelan – acum, acolo, sînt nişte blocuri), CEROC (tot o fabrică de porţelan), CUG (celebrul Combinat de Utilaj Greu, niciodată terminat – unde munceau mii de oameni şi care produceau, totuşi, cazane, arzătoare industriale, prese mecanice, asta ca să nu mai enumerăm ce ieşea din alte secţii), Mucart (producţie de cartoane şi caiete – parcă tot blocuri sînt, acum, acolo), România Muncitoare (producţie de textile – clădirea fabricii a fost transformată, evident, tot într-un bloc de locuinţe), Napochim (producţie de mase plastice – clădirea mai există, dar producţia nu), Flacăra (textile – de morţi numai de bine), Someşul (unde a fost întreprinderea, de ani buni cresc burieni, o ruşine şi pentru cei care au cumpărat fabrica dar şi pentru minunaţii primari ai Clujului – măcar vechea clădire, cu ceas, putea fi menţinută, cu titlu de clădire de patrimoniu), Libertatea (producţie de mobilă – poate că mai există o secţie, pe undeva, după cum spun actualii proprietari, care au intenţia de a dezvolta pe vechiul amplasament un centru de afaceri), Feleacul (producţie de bomboane – s-a dus dulcea minune, locul e luat de un hotel), Spicul (producţie de biscuiţi, napolitane, halva – nimic n-a mai rămas din ele), Electrometal (corpuri de iluminat, aparataj, utilaje pentru industria lemnului – dacă se mai face ceva pe acolo, e bun Dumnezeu), Fabrica de Pensule (pensule nu se mai fac, dar măcar acolo s-a făcut o treabă cu suflet – un centru cultural adevărat şi viu), Munca Invalizilor (producţie de jucării, mic moblier, ambalaje – în perioada tîmpită a comunismului exista o fabrică pentru persoane cu dizabilităţi de toate felurile, acum se dau bani de la buget ca să fie angajaţi undeva, dar…), Întreprinderea Mecanică Baciu (în special reparaţii de motoare electrice) şi lista poate continua. Poate continua şi cu Clujana (unde munceau peste 9.000 de oameni, şi acum, după privatizare, desfiinţare, resuscitare cu fonduri ale Consiliului Judeţean şi altele asemenea abia îşi trage sufletul), cu IMAIA (producţie de utilaje agricole, ulterior numită Mecanică Marius – dacă se mai întîmplă ceva pe acolo, ne bucurăm), cu Metalul Roşu (cît a fost şi cît a mai rămas?) şi cu multe, multe altele.

Din păcate, acum, aceste fabrici (sau întreprinderi, cum doriţi să le numim) nu mai există. Iar cele care mai există fac doar pe sfertul jumătăţii din cît făceau înainte. Înainte de 1989. Oricît de puţin ne-ar plăcea să spunem asta, trebuie totuşi să să recunoaştem că industria din mult hulita perioadă comunistă o depăşeşte de departe pe cea din perioada actuală. Atunci, dacă ar fi dispărut o fabrică nu dispărea jumătate din producţia judeţului. Acum, s-a dus Nokia, şi s-a dus cam jumătate din ce se produce în Cluj.

Ce ne rămîne de făcut? Doar să sperăm că industria clujeană nu va evolua chiar ca şi Usrus – de la fabrică la crîşmă?

Viorel DĂDULESCU