Cazul Ungariei ar putea costa UE în materie de credibilitate infinit mai mult decît eşecul euro

The Guardian

Recentele proteste antiguvernamentale de la Budapesta reprezintă o zi memorabilă în mai multe privinţe: la 2 ianuarie 2012, noua Constituţie “neconstituţională” a Ungariei – acum lipsită de titlul de “republică” – era intrată în vigoare, după ce a fost trecută rapid prin Parlament, cu o viteză periculoasă şi cu nerespectarea uluitoare a principiilor democratice pe care se presupune că sînt fondate statele membre ale UE; dar a fost şi ziua în care opoziţia s-a manifestat în forţă şi unitate, construind o punte peste divizările politice, pentru a protesta împotriva unei Constituţii care a fost concepută de un singur partid politic, pentru a-şi cimenta controlul asupra unei întregi ţări şi a instituţiilor sale.

Protestul, la care au participat 50.000, 70.000, posibil 100.000 de oameni, în funcţie de sursă, a pus în lumină varietatea participării: toate grupele de vîrstă şi categoriile, de la elevi pînă la pensionari, trecînd prin categoria vîrstă medie şi clasă medie, adolescenţi romi şi tineri funcţionari, de la care pînă recent nimeni nu s-ar fi aşteptat la vreun angajament politic sau chiar interes. Totodată, s-a văzut cu claritate ce realizare a fost să mobilizezi o astfel de mulţime variată după ani de dezamăgire faţă de politica sub guvernarea socialistă şi 18 luni de neîncredere indiferentă faţă de demontarea rapidă de către premierul Orbán Viktor a două decenii de eforturi democratice.

Nimeni care a votat în 2010 nu ar fi putut să definească natura angajamentului electoral neclar al lui Orbán, de “mare schimbare”. Poate că ameţiţi de efectele singurei promisiuni electorale concrete – de a legaliza distilarea la domiciliu a băuturilor alcoolice – mulţi au ezitat să se trezească în faţa consecinţelor mai grave ale deciziei lor din ziua alegerilor.

Cu toate acestea, începînd cu 23 octombrie, Ziua Naţională a Ungariei, care comemorează revolta din 1956, opoziţia şi-a găsit vocea: sub îndrumarea unui grup mic de persoane din jurul eficientului Juhász Péter, demonstraţiile au devenit frecvente, protestele rapide şi articulate, iar numărul susţinătorilor opoziţiei în creştere. Între timp, sprijinul faţă de Fidesz a scăzut la 20% în sondaje. Problemele care au scos manifestanţii în număr atît de mare în stradă au fost drepturile şi libertăţile civile, valorile democratice şi toleranţa şi nu în primul rînd preocupările materiale.

În Ungaria, o mişcare pentru drepturile civile, necontaminată de o agendă neoliberală şi capabilă să creeze o punte între divizările politice şi ideologice dintre membrii şi susţinătorii săi, era aşteptată de mult timp.

Dintr-o serie de motive, deceniile de după 1956 nu au oferit un teren fertil pentru tipul de opoziţie care a existat în Polonia şi Cehoslovacia şi care a ajutat la punerea bazelor pentru un angajament larg faţă de democraţie după 1989. În Ungaria, apetitul pentru disidenţă a fost limitat la cercuri mici de intelectuali, în timp ce ţara s-a bucurat de o reputaţie de tip “dolce vita” est-europeană, datorită ţărmurilor calde ale lacului Balaton, vinului Tokaj, salamului şi mărimii porţiilor de carne în restaurante, toate acestea dovedindu-se atractive pentru valuta forte, dar nu şi capabile să conducă la un spirit civic sceptic.

De data aceasta, însă, mişcarea va rămîne. Poate că îi va aminti restului Europei ce înseamnă UE. Ungaria este o ţară mică, iar interesul faţă de dramele sale interne poate fi limitat – parţial din ignoranţă, parţial din cauza presupunerii eronate că mic este egal cu insignifiant. Indiferent cît de mică este, Ungaria se află în centrul Europei. Timp de secole, a fost una dintre ţările cele mai diferite etnic şi cultural, cu o moştenire impresionantă de realizări în arte, litere şi ştiinţă, în mare parte datorită diversităţii sale demografice.

O ţară de răscruce prin excelenţă, Ungaria se află între România şi Austria, Ucraina şi Slovenia, Serbia şi Slovacia, cu mulţi dintre vecinii săi care fac echilibristică între democraţia incipientă şi plină de speranţă şi naţionalismul revizionist. Decizia guvernului ungar de a opta pentru acesta din urmă este de natură să submineze drumul spre o democraţie stabilă pentru întreaga regiune. Oferă un exemplu înfricoşător de cît de uşor este pentru un membru al UE să dispună de drepturile democratice fundamentale pentru cetăţenii săi şi de cît de fictiv a devenit angajamentul Uniunii faţă de idealurille originare.

Înrobit crezului neoliberal de maximizare a profitului, Bruxellesul a pierdut din vedere valorile şi principiile care au fost menite să unească Europa în numele dreptăţii şi libertăţii. Cazul Ungariei ar putea costa UE infinit mai mult în materie de credibilitate decît un euro care se zbate. Opoziţia din Ungaria are o contribuţie mai valoroasă de adus la viitorul politic între Oceanul Atlantic şi Marea Neagră decît bursele de valori. A venit vremea să se ţină seama de mulţimile care vociferează pe străzi nu numai în ţările bogate în petrol ci, şi în inima Europei.