Cărţile clujenilor: Viorel Cacoveanu, Anotimpurile procurorului

Viorel Cacoveanu este unul dintre aşii de astăzi ai romanului de tip rechizitoriu, unul dintre aceia care are ochii larg aţintiţi asupra problemelor sociale şi politice ale timpului de faţă. Plăcerea lui este aceea de a diseca pînă în pînzele albe tarele şi aberaţiile unei lumi la care am fost martori în comunism şi care s-au perpetuat şi în societatea zilelor noastre. Ţinta lui a fost mai întîi aceea de face haz de necaz, punînd degetul pe rană şi scormonind cu dîrmonul (dacă nu cu harponul) tot ceea ce se abate de la regulile bunului simţ, ale trăirii civilizate şi demne, în dispreţul oricăror legi şi norme morale, producînd o serie de piese de teatru sau de scrieri satirico-umoristice demne de înaintaşii săi în ale genului. Sub pulpana lui Caragiale, Viorel Cacoveanu s-a simţit cel mai acasă şi ne-a oferit o serie de texte care stau vădit în umbra maestrului, dar care afirmă cu acuitate propria sa viziune despre lumea de-a-ndoaselea, lumea balamuc în care ne-a fost dat să trăim de la „defecţiunea” din 89 şi care continuă în forme paroxistice de la an la an, de la o guvernare la alta. Apoi, parcă excedat de puţina receptivitate a acestor texte-revolver, prozatorul s-a făcut tot mai vizibil printr-o serie de romane-problemă,  care au în centru tema puterii. Sînt romane care urmăresc cu deosebire acel specific al tranziţiei noastre, specific care a surprins şi bulversat Europa prin neseriozitate, risipă, furt ca în codru, mafiotism, aroganţă şi dispreţ faţă de omul de rînd, dorinţa de îmbogăţire cu orice preţ. Cele mai recente romane ale sale, precum Turma sau Pilat din port fac o crudă şi nemiloasă radiografie a democraţiei noastre, aducînd în prim-plan mai toate dezertările clasei politice de la menirea cu care a fost învestită, cu o virulenţă şi o încrîncenare ieşită din comun.

Aceeaşi problemă revine acum sub forme tot mai acute şi în romanul de faţă, Anotimpurile procurorului (Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2013) care sondează cu inclemenţă pilduitoare perioada trecerii de la comunism la capitalism, punînd accent pe excesele şi inflamaţiile unei lumi rapace, pe avatarurile acestei perioade de trecere şi de naştere cu forcepsul  a „noii lumi”, a cărei primenire a fost maculată de acapararea puterii de către aceiaşi slugoi şi neisprăviţi care au împins egalitariamul socialist în prăpastie, contribuind din plin, prin ignoranţa şi stilul lor de viaţă, la degradarea societăţii. E vorba mai cu seamă de acei ne-mblînziţi arivişti, care au ştiut să treacă peste noapte dintr-o tabără în alta, „pescuind pe celălalt mal”, cum se exprimă un personaj, în aşa fel încît în locul ierarhiei de grup să învingă tirania banului, prin actualizarea sloganului „la vremuri noi, tot cu noi”. Perpetuarea perfidă a racilelor vechiului regim e ridicată acum la rang de lege, iar anarhia şi  ambiţia personală surclasează orice tendinţă de corectitudine şi adevăr. În învălmăşeala şi haosul produs de schimbare, roadele cel mai bogate au fost culese tot de foştii nomenclaturişti, căci din aceşti parveniţi s-a ales noua clasă de îmbogăţiţi ai ţării. Asupra unui astfel de caz stăruie autorul în romanul de faţă, alegîndu-şi drept erou principal  un tip de procuror slugarnic şi devorat de patima puterii, al cărui profil este văzut, în cele două oglinzi paralele: înainte şi după revoluţie. Cele două feţe ale lui Ianus definesc un personaj lipsit de orice scupul, care-şi neglijează familia, îşi trădează prietenii, măcinat interior pînă la mutilare şi caricatură, care îşi urmăreşte cu obstinaţie dorinţa de parvenire.

Procuror militar obişnuit să execute tot ce i se cere fără să crîcnească sau să încerce aflarea adevărului, Ilie Cezar Gherman este prototipul personajului odios, dezumanizat, mortificat psihic, preocupat să-şi însuşească cît mai bine arta de a parveni, dovedind în toate cazurile un  exces de zel ieşit din comun, o artă a disimulării de înaltă clasă. Din „comunistul devotat”, gata să facă totul pentru a lichida duşmanii poporului, demagog şi arivist, ajunge să vireze cu 180 de grade pentru a se arăta necruţător cu duşmanii revoluţiei, grăbindu-se să-i pună sub acuzare, dorind să iasă în evidenţă fie prin declanşarea unui „proces al comunismului”, fie prin  încercarea de a oferi propria sa viziune asupra rezistenţei din munţi, care se dovedeşte falsă. Meschin şi vidat de orice sentimente, Ilie Cezar Gherman e acel prototip al răului pe care societatea îl avortează la fiecare pas, dar care renaşte mereu şi se înmulţeşte prin sciziparitate (cumnatul său de la Interne e un fel de dublu al său). Situaţiile limită invocate de autor sînt în măsură să ne ţină atenţi la fluxul alert al acţiunii, cu dialoguri vivace şi bine strunite, cu ritm viu, trepidant, cu scene care se savurează din plin, hrănite de o bună ştiinţă a construcţiei, slujite de realismul crud al faptelor, a căror neostenită invenţie poartă din plin sigilul  şi ştiinţa dramaturgului experimentat.

Mircea Popa