Cărţile clujenilor: Vasile Sebastian Dâncu, Triburile. O patologie a politicii româneşti

Vasile Sebastian Dâncu este în momentul de faţă unul dintre cei mai lucizi şi mai informaţi analişti ai societăţii româneşti postdecembrise. Profesor de sociologie, cu studii serioase şi temeinice, director de instituţii media şi de publicaţii, V.S.Dâncu aparţine „grupului de la Cluj”, fiind alături de Vasile Puşcaş şi Ioan Rus unul dintre cei mai orientaţi inşi în prognoza pe termen scurt şi lung, dînd dovadă de realism politic, viziune clară şi luminată asupra dezvoltării noastre prezente şi viitoare, despărţindu-se în repetate rînduri de politicianismul oficial, de paradă, practicată de lideri politici de strînsură de pe malurile Dîmboviţei. Folosiţi cum trebuie, ei ar fi putut contribui, cu cunoştinţele lor multiple, la adevăratele reforme care ar fi trebuit adoptate pentru bunul mers al lucrurilor. În loc să se apeleze la specialişti şi tehnocraţi, unii dintre ei membri ai Academiei Române, politicienii de ocazie (sau chiar cei cu pretenţii de lideri, care au impresia că ştiu tot şi că fireştile consultări şi schimburi de opinii ar fi superflue şi le-ar încurca socotelile), continuă să se complacă în obsesia de a-şi elimina adversarii de la ciolan. Prin recul, V.S.Dâncu scrie cărţi, publică articole, face analize săptămînale în diverse publicaţii, uimindu-ne cu obiectivitatea, fermitatea opiniilor şi modul pragmatic şi inteligent în care abordează problemele. Un rezultat palpabil al acestei munci este şi cartea lui recentă, Triburile. O patologie a politicii româneşti de la revoluţie la generaţia Facebook (Şcoala Ardeleană, 2015), constituind un inventar de mare fineţe al tuturor tarelor, bîlbîielilor şi racilelor politicii noastre din ultimii ani. Constatările sale sînt nu de puţine ori dure, tranşante, lucide, curăţenia politică generală vizînd în speţă un cumul de antagonisme, sindromuri şi experienţe eşuate. Care ar fi după el aceste tare arhiuzate? 1) Sentimentul de „politică bolnavă”, căreia el îi aplică diagnoze clare, profesionaliste; 2) existenţa triburilor şi clanurilor închistate, rigide, bazate pe interese şi încrengături mafiote; 3) apariţia periodică a unor blocaje născute din confuzia dintre stînga şi dreapta, falsa opoziţie dintre Noi şi Ei; 4) „mediatizarea nu poate suplini medierea”, fapt care duce la falimentul ideologic şi instituţional prin minciună (sindromul Pinochio); 4) lipsa ideologiilor şi slaba lor funcţionare 5) lipsa educaţiei cetăţeneşti şi a pregătirii temeinice prin studii. Cumulul acesta de factori, la care se adaugă şi un climat de dispute sterile au contribuit la mahalagizarea politicii româneşti, la acapararea acesteia de diletanţi ca Băsescu şi Udrea, care n-au dispus de niciun bagaj politic de calitate, acţionînd doar în folos propriu. Lor li se adaugă politicieni expiraţi sau aventurieri de tipul Dan Diaconescu, Gh.Becali, Sorin Oprea, Vadim Tudor şi al altora, care n-au creat niciun proiect de societate. În cele mai multe cazuri, la noi funcţionează „dictatura emoţiilor”, căci nu avem electorate clasice, ci triburi politice, cumulul de „frici” generalizate, autoagresiune, imitaţie, inactivism, apatie: frica de a guverna, frica de a lua decizii, frica de valorile politice, frica de a pierde alegerile, frica de diferenţiere politică. „De douăzeci de ani ne ascundem cu toţii după cuvinte, după sloganuri, după amintiri glorioase”, afirmă el. Lucrul „fuşerit” este vizibil în toate sectoarele, învăţămînt, sănătate, cultură, lipsa de autostrăzi, dar şi jos, în ţărănime, „acolo unde 80% dintre gospodării au veceul în fundul curţii”. Alte boli vin de la sectarismul politic şi politica hormonală, evitarea intelectualilor, apelul la secretare, nu la femei adevărate, la politica de scandal. Sistemul electoral a ajuns şi el într-o înfundătură, „românilor nu li se mai pregăteşte nimic”, viaţa parlamentară este o mascaradă ineficace, neîncrederea în partide este la ordinea zilei, clivajul între cele două Românii e tot mai vizibil, ca şi retragerea etniiilor într-o zonă a autogestiunii de detaliu. Autorul nu-şi reprimă dezamăgirea: „consider că politicienii care cumpără voturi în comunităţile sărace comit o crimă împotriva umanităţii, perpetuează sărăcia, mizeria şi violenţa, dar mai ales îi condamnă pe copii la nefericirea de a reproduce destinul părinţilor”. Pentru V.S.D. România e tot mai mult o ţară în care s-a generalizat „indiferenţa faţă de destinul public”, o ţară cu viitor blocat, cu derapaje la fiecare pas. Iată tabloul pe care ni-l oferă ţara după 25 de ani de dibuiri şi traversare a tranziţiei: „Tabloul sumbru al politicii româneşti, lipsa de speranţă, lipsa de încredere, apatia, populismele greţoase şi cumpărarea votului toate acestea sînt facilitate şi de lipsa unei culturi de stînga, aceea care foloseşte şi energia visului în politică”. Prin astfel de diagnoze clare, cu folosirea unui scalpel netocit, care taie în carne vie, analizele politice ale lui Dâncu, care se întind pe o perioadă de zece ani, începînd cu 2005, devin puncte de sprijin pentru idei constructive, pentru schimbări majore, căci „istoria încă se răzbună pe noi”, cum spunea Iorga, dacă nu ştii cum să previi dezastrele. Or, noi ne aflăm de mai multă vreme în faţa unuia de proporţii, fie el şi de tip naţional.
Mircea POPA

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.