Cărţile clujenilor. Valer Chioreanu, Eroarea

 Ziarist cu vechi state de serviciu la ziarul „Făclia” din oraşul nostru, semnînd mai ales editoriale şi analize politice, Valer Chioreanu a fost atras tot mai mult în ultimul timp spre proza socială şi de ficţiune.

A debutat cu romanul Bărbaţii (1984), după care au urmat Reîntoarceri (1987) şi Martorul (2010). Experienţa de gazetar, colecţionar de „cazuri” şi de caractere se poate uşor desprinde din materia epică bogată, îndelung rumegată şi trecută prin filtrele unei exigenţe etice învederate, extrasă cu precădere din mediul rural, din care decupează scene liminare, cu mare încărcătură simbolică.

Cel dintîi roman este scris şi publicat în plină etapă ceauşistă şi el nu iese decît cu totul incidental din stereotipiile şi reţetele lansate pe piaţă de marii aşi ai romanului de acest tip, Preda, Barbu, Lăncrănjan, Vasile Rebreanu etc. În centrul romanului se află înfiinţarea gospodăriei colective de la Doman, unde ţăranii o duc dintr-o şedinţă în alta şi dintr-o prelucrare în alta, cu ciocnirile dintre ţăranii aflaţi pe linie (Ion Mihai), activistul tipic (Popingă) şi ţăranul refractar noilor norme impuse de comunişti (Vasile Spătaru). Am înclina să credem că autorul nu face decît să transpună epic un episod preluat din viaţa satului său. Privit prin prisma realităţilor de azi, romanul e un eşec, un produs tipic de prelucrare comunistă, din care nu se distinge mare lucru, decît vorbăria şi prelucrările la modă.

Nici cel de al doilea roman nu ajunge să sesizeze discrepanţele sociale care vor duce la evenimentele din decembrie 1989, rămînînd încă într-o zonă a indeciziilor caracteristice, chiar dacă prezenţa ţăranilor navetişti, „dezrădăcinarea” şi oraşul-cataclism par să reia într-o manieră nouă vechile conflicte, cu lupta dintre vechi şi nou (înlăturarea preşedintelui de CAP), cu oameni debusolaţi, aflaţi în pragul unor mari nemulţumiri interioare (Grigore Ţărmure) sau social-politice.

Ca orice ziarist, care cunoştea din interior mecanismele sociale ale unui trecut revolut, Valer Chioreanu abordează acum o temă cu iz spectaculos şi de mare actualitate: eşecul vizibil al noului regim democratic de după 89 şi intrarea lui tot mai vizibilă în impas. Personajul cheie nu este altcineva decît actualul preşedinte, cel care, cu o „viclenie căreia nu-i scapă nimic”, devine un fel de Putin autohton, reuşind să anuleze în scurt timp toate cuceririle firavei şi originalei noastre democraţii spre a împinge încet dar sigur ţara într-o gaură neagră fără ieşire.

Este al doilea roman apărut recent, după Pilat din port al lui Viorel Cacoveanu, care dă fără ezitare un şah la preşedinte. În timp ce majoritatea oamenilor de la oraşe şi sate ajung să expieze de vreo boală mai scurtă sau mai lungă (cazul femeii din incipit care, spre a se trata de cancer vine în pustietatea stîncoasă de la munte, spre a bea zilnic cana cu lapte proaspăt de oaie de la stîna lui Izidor, sinucigîndu-se atunci cînd o părăsesc speranţele), în timp ce în jur o mînă de proaspeţi îmbogăţiţi trec zilnic dintr-o petrecere în alta şi dintr-o afacere în alta, cu concursul justiţiei pusă să vegheze la respectarea legalităţii şi dreptăţii. Un aer de învîrteală, de afacerism veros şi de control politic fără şanse de scăpare este respirat de fiecare dintre protagoniştii cărţii, puşi să joace după cum le cîntă ministrul şi după cum conduce orchestra omului de bază, consilierul prezidenţial Adrian Prostel, fost coleg de liceu cu un alt ajuns, omul de afaceri Emil Prodan. Împreună cu directorul şcolii din localitate, Simion, posesor al vilei în care îşi dau întîlnire toţi potentaţii veniţi de la centru sau cei din teritoriu, ei pun la cale afaceri ilicite şi participă la false licitaţii, cîştigate întotdeauna de cine dă mai mult pe seama partidului. Prin dezvăluirile lui Adrian, adevărat profesor de iniţiere în arta de a parveni, sîntem introduşi în „secretele” sistemului mafiot perfecţionat de preşedinte, care nu suportă în jurul său decît pe acei care s-au integrat sistemului.

Cum se petrec de fapt lucrurile? Partidul asigură oamenilor lui accesul la bani, dînd „bogaţilor ce este al lor, adică avuţia ţării, iar populaţiei libertatea cuvîntului”, cu care să-şi stîmpere oful şi să-şi plîngă neputinţa. În mîna şefului cel mare se află toate pîrghiile statului, apropiindu-se prin optică de sistemele dictatoriale, căci în ţară nu mai există nici un fel de dreptate, ci doar puterea celui mai tare. Preşedintele controlează opoziţia prin „dosarele” cu care îşi ameninţă adversarii politici şi prin soluţiile judecătoreşti dictate de el şi ai lui, căci toate numirile şi avansările se fac pe criterii politice. „Nu există politician în România care să nu aibă o afacere”, clamează el, arătînd că oamenii din jur sînt plătiţi regeşte, în aşa fel ca să devină utili celor de sus. „Tot ce mişcă în ţară depinde de voinţa celor care deţin puterea. Noi le dăm bani să-şi plătească salariaţii şi tot noi stabilim cine cîştigă licitaţiile”. Ei şi neamurile lor devin astfel ataşate de partid, la fel ca şi presa, care, dacă nu joacă în struna celor de la putere nu primeşte cota de reclame, iar fără reclame nu se poate rezista multă vreme. Libertăţile din presă sînt şi ele tot atîtea capcane, dirijate spre iluzoria „reformă”, şi a prosti mulţimea ca să trăiască cu impresia că „surogatul de democraţie” este chiar unul adevărat. Orice urmă de morală şi demnitate este pe cale de dispariţie, deoarece, ameninţaţi mereu cu şomajul, cu ieşirea la pensie, cu datul afară, oamenii au devenit o masă de manevră uşor de manipulat, orice aluzie la istorie şi la demnitatea naţională fiind înlocuită cu scandalul mediatic continuu, cu sexomania, cu teroarea accidentelor, a bătăilor, a scandalurilor de toate tipurile.

În „douăzeci de ani, scrie autorul, românii au devenit hoţi şi criminali”, naţiunea a ajuns o simplă masă de manevră. Întreg sistemul politic este corupt, cel din mass-media este controlat şi manipulat, televiziunile au atins un grad de prostituţie greu de imaginat. Oamenii avansează sau sînt recrutaţi doar după gradul lor de aservire, presa liberă a dispărut demult, iar cea care mai funcţionează ori se dă pe brazdă, ori nu primeşte nicio reclamă de la stat, riscînd să dispară. În fapt, totul este ţinut în frîu şi sub control prin numeroasele pîrghii pe care preşedintele le are la îndemînă, singurul lucru care mai dă iluzia democraţiei este libertatea cuvîntului, acel tip de masturbare în gol fără efect şi fără rost, la fel ca justiţia oarbă care retrocedează orice, numai bani să iasă. Sistemul de caracatiţă strînge organismul social ca într-un cleşte, stors de vlagă şi învîrtindu-se în gol, încît concluzia sa este aceea că „dictatura comunistă era mult mai blîndă cu ei decît aceea instalată după alegerile democratice”, „satul fiind mort definitiv”, ţara depopulată, iar senzaţia de frică sporeşte cazurile de sinucideri şi refugiul în occident.

Este şi cazul prietenului Olguţei, Cosmin, care îşi pune capăt zilelor, neputînd trăi în minciună. Asistăm astfel la un rechizitoriu de zile mari al vremii pe care o trăim, la un pamflet coroziv al unei lumi lipsite de demnitate. E lumea în care trăim noi, cei de azi, lumea pe care am dorit-o schimbată la revoluţie, dar care ne-a schimbat ea pe noi.

Mircea POPA