Cărţile clujenilor: Radu Mareş, Deplasarea spre roşu

Laureatul de anul trecut al premiului pentru proză al Uniunii Scriitorilor, clujeanul Radu Mareş, este prezent de curînd în librării cu un nou roman. Titlul romanului, Deplasarea spre roşu (Polirom, 2012) face trimitere directă la starea de primejdie, de avarie, în care se află personajele cărţii. În concordanţă cu scenariul epic proiectat, noul roman vine să ne prezinte trei destine aflate în criză, în căutarea propriei lor identităţi şi a rolului lor pe lume. Cel dintîi, englezoaica Diana, vine în ţară imediat după decembrie 1989, cu un transport de ajutoare şi simţind că e nevoie de ea la un orfelinat de copii rămîne aici, trăind în condiţii extrem de precare, dar împlinită spiritualiceşte, ca răspuns unei chemări interioare, pregătită să slujească îndatoririlor puse în faţa ei de Biserica catolică din Anglia şi pentru ajutorarea celor slabi şi oropsiţi. Cel de al doilea este jurnalistul Romi, care vizitează orfelinatul insolit spre a face pe această temă un reportaj pentru ziarul local.

La îndemnul prietenului său Alin Sîrbu,  el se simte obligat să o invite pe Diana în oraş şi să încerce să afle misterul dăruirii ei pentru colectivitate, mai ales că, părăsit de soţie, care a rămas undeva în Germania, el îşi îneacă singurătatea în alcool, deambulînd fără rost în căutarea unui echilibru moral. Dacă pentru Diana dăruirea ei pentru copiii abandonaţi trezeşte în ea calitatea de ‘’credincios practicant’’, la care ajunsese în urma unor întîlniri cu padre Pius, vocaţia constructivă a lui Romi se rezumă la postura de bun familist, la îndeplinirea obligaţiilor de soţ şi cap de familie, chiar dacă aleasa iubirii sale, placida nemţoaică Grete, nu îi împărtăşeşte întotdeauna entuziasmul. Jugul împlinirii casnice, la care se înhamă alături de violonista de la Operă, Grete, îl readuce pentru scurt timp la starea de echilibru şi la trăirea bucuriei de a savura sentimentul fericirii unui univers casnic care îi umple viaţa.

De la povestea Dianei, prozatorul trece să ne prezinte acum povestea Gretei, rămasă şi ea orfană, prin  faptul că părinţii ei şi ai fratelui geamăn Hans, au fost ucişi de comunişti în cel de al Doilea Război Mondial pentru că erau nemţi de origine. Cei doi copii au fost înfiaţi de o familie de români, care i-a crescut în spiritul muncii şi al demnităţii, ea ajungînd violonistă, iar el medic. Hans a părăsit însă ţara, fugind clandestin prin Iugoslavia în Germania, unde şi-a dobîndit o situaţie materială prosperă, ajutîndu-şi sora cu pachete şi videorecordere, trimise periodic prin cunoscuţi, mărfuri căutate la noi, care, vîndute,  i-au ajutat pe cei doi să-şi cumpere un apartament.  Prezentată de un prieten drept ‘’o fată ciudată’’, Grete îşi poartă cu ea temerile şi însingurările, nedorind copilul care a venit neprevăzut.  După căderea lui Ceauşescu, Hans a revenit în ţară şi i-a luat apoi şi pe ei într-o vizită în Germania, ceea ce a dus la părăsirea ţării de către Grete. Cartea are alura unui lung dialog al tatălului cu fiul de care este despărţit,  iar motivul ‘’copiilor orfani’’ va reprezenta de fapt leit-motivul de surdină al cărţii lui Radu Mareş, care şi aşează în fruntea volumului un moto din Fraţii Grimm despre povesta lui Hänsel şi Gretel. Simbolistica ‘’fraţilor orfani’’ capătă dimensiuni mai ample, prin relatarea evenimentelor politice din România, care se răsfrîng negativ asupra vieţii personajelor, împingîndu-le la singurătate şi nefericire.

În mare, şi românii sînt cu toţii un popor orfan şi nefericit, neavînd conducători pe măsura dorinţelor lor, toţi cei care parvin în fruntea ţării fiind de fapt nişte părinţi vitregi, nişte înstrăinaţi şi nişte parveniţi; de unde fenomenul din Piaţa Universităţii, care clamează pentru libertate şi adevăr, doleanţe pe care românii nu vor mai ajunge să le cunoască. Cu mari sincope în povestire, faptele se derulează cu rapiditate, iar analiza, minuţioasă şi crudă domină stilul relatării, care nu e scutită totuşi de digresiuni şi meandre ceţoase, inclusiv dezbaterile despre moarte şi sinucidere, despre preţul vieţii şi scopul ei. Un singur episod bate de departe întreaga sporovăială legată de singurătăţile personajelor sau de inaderenţa lor la evenimenţial: este vorba de momentul în care Hans îl găseşte undeva ascuns printre cutele memoriei pe acel ‘’unchi’’, care i-a căutat o dată pe orfani cînd au intrat la şcoală, făcîndu-le cadou ghiozdanul şi rechizitele şcolare. Hans vrea să afle de la el adevărul despre părinţii lor, dar se izbeşte de un zid impenetrabil al tăcerii, iar insul misterios din viaţa lor continuă să rămînă un personaj enigmatic, poate rudă, poate securist. E scena cea mai dramatică a romanului, din care s-ar fi putut scoate o nuvelă puternică, de sine stătătoare.

Radu Mareş n-o face, lăsînd multe goluri şi puncte de suspensie, într-un roman care rămîne interesant stilistic, dar nu totdeauna convingător în analiză. Faptul că marea istorie se suprapune peste mica istorie îşi are semnificaţia sa adîncă, multe dintre meditaţiile şi frazele despre comunism şi traiul în mizer pe care l-a oferit oamenilor muncii trimiţînd în mod direct la o permanentă condamnare  fără drept de apel a regimurilor totalitariste. Întîlnirea în Germania cu neamţul fără o mînă care a făcut prizonieratul în Rusia, liceul şi închisoarea în România, deportarea şi munca în minele de cărbuni pulverizează o mulţime de întrebări spre zona  nesigură şi incertă  în care au intrat românii după decembrie 1989, neducînd pînă la capăt niciuna din doleanţele lor majore. Întrebări precum ‘’Ce crezi că va fi cu noi?’’, rememorarea unor episoade din Piaţa Universităţii sau din mineriade sporesc gradul de ‘’însingurare’’ al cărţii, gravitatea monolitică a unui text  trăind acut ‘’deplasarea spre roşu’’, spre starea de avarie imposibil de ocolit.
Mircea Popa