Cărţile clujenilor. Monede şi monade, vol. IV, de Marcel Mureşeanu

 Impresionantul serial existenţial-filosofic al lui Marcel Mureşeanu, Monede şi monade, publicat număr de număr în revista „Oraşul” a ajuns acum la volumul al patrulea, apărut recent la Casa Cărţii de Ştiinţă E vorba de un adevărat jurnal de idei, de teme şi concluzii existenţiale, în stare de a deveni oricînd teme şi motive poetice, metafore esenţiale pentru viitoare poezii; sau, dimpotrivă, concluzii esenţializate ale unor desfăşurări lirice preferate. Aforismele lui nu sînt decît explorări de străfunduri, cufundări în apele insomniace ale memoriei şi inteligenţei, iradieri ale unor înţelegeri speciale ale angoasatului, o capacitate aparte de a pune în rezonanţă spiritul critic şi dialectic. Ordinea, măsura, simetria se învecinează aici cu fabulosul, fantasticul, oniricul, dar şi cu nevoia de paradox. Freamătul inteligenţei este peste tot depistabil, alcătuind miezul însuşi al unei gîndiri eminamente exploratorii. Puterea incontestabilă a cuvîntului constă nu de puţine ori în inversarea semnelor de translaţie a sensurilor lor, schimbarea macazului de înaintare a unei idei, silogism, tip de rostire, punerea în faţă a unui stop, a unei ocoliri, a unui semn de schimbare de viteză. Emisiunea de limbaj este deviată uneori de o perdea de pulbere cosmică afrodisiacă avînd menirea de a servi de hrană spirituală pentru un credo liric sau existenţial care să adoarmă vigilenţa cititorului sau spre a-i spori starea de alertă, de visare, de meditaţie şi de brumă solară. N. Steinhardt spunea că în cazul cuvintelor avem de-a face cu o suveranitate totală: „Cuvintele sînt oricînd capabile a camufla o realitate neplăcută sau nedorită sau a violenta una indiferentă. Cuvintele pot, aşijderea, înfrumuseţa o realitate slută. specifice lor… Pilda elevată e artificială şi înşelătoare…Paradoxul apare şi mai limpede luînd aminte că pe măsură ce distanţa dintre cei doi termeni devine mai mare, creşte şi independenţa irealităţii în relaţiile cîndva respectuoase cu incomparabil mai consistenta – şi totodată mai lenta, mai tăcuta, mai dezarmanta – ei concurentă.Potrivnic formulei newtoniene a gravitaţiei, efectul creşte proporţional cu patratul depărtării… Iar, simultan, reflectarea, aşa cum normal ar fi, nu se produce de la mai dens la fluid, ci invers: realităţii, subjugată, maleabilizată, nu-i rămîne decît să se conformeze – pe cît de precis poate – imaginii din oglindă. Farmecul lexical e acela al impetuozităţii rostirii, împingerea individului într-un culoar cognitiv unde el va fi ghidat de o călăuză specială, scoţîndu-l pe individ din labirintul cunoaşterii şi aruncîndu-i colacul salvării. Solemnitatea captării semnalelor sonore la care asistăm este echivalentă cu izbăvirea clipei. Iată cîteva exemple: „Boema face poema! Dar şi invers!”; „Memoria, ca o vacă de muls!”; „Putem fi oricine, în intervalul în care nu sîntem ceilalţi”; „Pînă să înţelegem că nimic nu e mort, va trece veşnicia asta la care lucrăm”; „Viaţa e ca o pelerină uşoară, abia legată, peste umeri. Oricînd o poate lua vîntul”; „Singurul lucru pe care îl ducem pînă la capăt este viaţa noastră”; „Nudismul, forma cea mai avansată a <luptei> dintre sexe!”; „Nici o floare mai triumfătoare decît aceea ce creşte pe ruinele iluziilor noastre şi la umbra căreia putem iarăşi visa”; „După operaţia asta de inimă mă simt ca un text cenzurat”; „Bate soarele în fereastră, dar nu răspund” etc. A se vedea apertura cît mai diversă a gîndirii autorului, modul în care el îşi construieşte paradoxurile. Poeticul domină asupra efortului glosator, spontaneitatea dezvăluie latenţe ascunse, le provoacă, le excită, le intensifică, precum scăpărările de lumină în întuneric. Elegante subtilităţi gramaticale se aliază unor subtilităţi silogistice: un plonjon în găurile negre ale gîndirii sau, dimpotrivă, ridicarea extraterestră într-o lume a viziunilor iluminate. Cuvintele neprihănite dobîndesc încărcătură temperamentală, dar şi calitate valorică, axiologică, o punte de lumină dintre text şi pretext, dintre sens şi context. Cromatismul lipsit de strălucire al existenţei banale şi şterse se preschimbă în fluture multicolor bătînd din aripi spre văzduhul îmbălsămat de florile de argint ale lunii mai. E ca şi cum am gusta din coaja dulce şi crudă, aromat acrişoară a unui fruct exotic, pe care l-am savurat pînă atunci doar în închipuire. A emite aforisme e ca şi cum ai participa la un bombardament cu particule speciale în vid, ai experimenta fluorescenţa universului. Marcel Mureşeanu e un fel de prestidigitator care scoate cuvintele dintr-o pălărie specială şi le înşiră nestingherite pe Calea Lactee.

Mircea POPA