Cărţile clujenilor. Iulia Cubleşan, Umbre şi lumini dintr-un veac apus

De la debutul său cu versuri, din 2006, Exorcizînd pustiul, Iulia Cubleşan s-a îndreptat tot mai decis spre proză, şi nu spre orice fel de proză, ci spre proza de inspiraţie istorică. Ne-a oferit astfel un interesant roman de capă şi spadă intitulat La graniţa morţii, urmat de un altul, Inelul domniţei Catrina, dovedind o reală aplecare spre aducerea în contemporaneitate a unor subiecte şi personaje din veacurile trecute, cînd patimile boiereşti şi luptele pentru domnie ofereau un fundal cît se poate de atractiv pentru propunerea şi derularea unor conflicte seducătoare, cu personaje cunoscute din istorie sau cu altele inventate, dar evoluînd cu toate pe canavaua unor fapte perfect determinabile din punct de vedere mental, cu o evoluţie sinuoasă şi acţiuni diversificate. Departe de a crea în umbra unor maeştri recunoscuţi, precum Sadoveanu, Dumitru Almaş sau Rodica Ojog-Braşoveanu, Iulia Cubleşan descoperă filoane nebănuite de confruntări şi aventuri eroice, tratate cu mult realism şi dragoste pentru trecutul istoric. La baza opţiunilor sale narative stau de obicei elemente de strategie militară şi politică avînd în centru lupta pentru afirmare şi emancipare naţională a românilor din cele două principate dunărene, aşezate în contextul geopolitic de atunci, cu evidente trimiteri la situaţia lor în raport cu stăpînirea turcească, dar şi cu poftele tot mai accentuate ale statelor vecine de la est sau vest, de la nord la sud, în rîndul cărora se situau pretenţiile habsburgice, poloneze sau ruseşti şi nu mai puţin cele ale turbulentelor hoarde tătăreşti, care îşi făceau periodic cale spre jefuirea şi terorizarea populaţiei paşnice de aici.

Recenta producţie literară a autoarei se constituie din patru naraţiuni ample, axate în principal pe perioada de sfîrşit a domniei Movileştilor şi aceea a domniei de mai lungă durată a lui Vasile Lupu. Domnia Movileştilor constituie punctul de plecare pentru nuvela Solie de taină la Stanbul, în timp ce epoca următoare a lui Radu Mihnea şi a lui Vasile Lupu capătă consistenţă în următoarele naraţiuni: Nuntă domnească, Spovedanie la capul unui mort şi Cei străini, cei alungaţi, epoca aceasta a domnilor pribegi şi a intrigilor domnilor năimiţi şi pribegiţi prin lumi străine punînd într-o lumină nouă lumea românească de la Dunăre şi Carpaţi.

Merită să insistăm puţin asupra mijloacelor formale la care apelează autoarea, care recurge în mod constant la documente şi istoriografie de epocă bogată, dar îşi mulează discursul narativ în funcţie de subiect, apelînd în mod constant la raportul diplomatic, scrisoarea-relatare, însemnări de taină şi conclavuri cu mai mulţi raportori. Dacă în primul caz avem o trimitere exactă la cronicarul Miron Costin, ajuns interlocutor principal (prin adresarea directă) în povestire, în naraţiunea din urmă autoarea convoacă un adevărat evantai de „voci” care se pronunţă din unghiuri diferite asupra aceloraşi fapte. Acest tip de diversificare narativă serveşte de minune luminării acţiunii din mai multe unghiuri de vedere, ceea ce sporeşte atractivitatea şi aerul de autenticitate al spunerii, fără a cădea în neverosimil şi melodramatic. Adoptînd un limbaj cronicăresc pe măsură, autoarea aduce în prim-plan personaje istorice interesante, pe care le însufleţeşte, dîndu-le o dimensiune umană potrivită, căci ei nu sînt numai răi sau sîngeroşi, ci şi iertători sau înţelegători, fapt care asigură realismului acţiunii o concordanţă cu realismul psihologic, avînd ocazia să urmărim mai atent răbufnirea la suprafaţă a unor ambiţii şi planuri ascunse. În ciuda faptului că taberele boiereşti şi familiile domnitoare sînt în general ireconciliabile, încuscririle neprevăzute, ca şi contextul faptic imediat (misterul sau taina pusă în joc) ne conduc spre concluzii neprevăzute, iar acest inedit sau insolit existenţial sporeşte atractivitatea şi fluenţa fluxului narativ. În chip neaşteptat şi Vasile Lupu şi urmaşul său Gheorghe Ştefan din Moldova, dar şi Mihail Movilă, neam de os movilesc în Muntenia doresc cu ardoare să se elibereze de turci, adîncind unda de speranţă a norodului asuprit. În aceeaşi măsură, figurile de călugări, mitropoliţi şi logofeţi învăţaţi (Varlaam, Nicolae Milescu Spătaru) sînt bine conturate şi ridică mult gradul de înţelegere ale unor domnii renascentiste, cu aluviuni culturale bogate. Scrisă cu multă claritate şi joc al nuanţelor, proza istorică a Iuliei Cubleşan se citeşte cu interes şi cu reală plăcere, iar faptul că avem un Sadoveanu feminin în Clujul contemporan este un gînd reconfortant şi stimulator.

Mircea POPA