Care sînt rezultatele politice ale operaţiunii libiene a ONU?

Gazeta

Modul barbar în care “învingătorii tiraniei” s-au comportat cu trupul neînsufleţit al lui Muammar Gaddafi a constituit un semn pentru ceea ce va urma în Libia, în drumul acestei ţări spre “democraţia” promisă de liderul american Barack Obama. Chiar şi conducerea Consiliului Naţional de Tranziţie (CNT) pare să-şi dea seama cum ar putea evolua lucrurile şi din acest motiv a rugat Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) să nu-şi sisteze operaţiunea.

De fapt, a avut loc un experiment: cum poate fi folosită NATO cea reală, organizaţie în care aliaţi nu doresc să participe la acţiuni militare, unde toţi fără excepţie se confruntă cu necesitatea reducerii cheltuielilor militare, iar unitatea politică nu este foarte stabilă? Deloc întîmplător, SUA, singura putere cu adevărat viabilă a Alianţei, s-a distanţat de data aceasta de acţiunile militare, preferînd tactica unui “lider din spatele scenei”.

O operaţiune împotriva unui adversar mai serios – chiar şi Siria, considerată următorul candidat la înlocuirea conducerii – nu mai este în puterea NATO. În general, pe măsura pierderii caracterului monolit al NATO, mai ales în condiţiile în care Germania a refuzat anul acesta să-şi susţină partenerii din Alianţă, rolul decisiv au început să-l joace ambiţiile concrete ale ţărilor şi liderilor, iar în cazul libian determinantă a devenit ambiţia lui Nicolas Sarkozy.

În orice caz, este evident că obiective exagerate nu vor mai fi trasate în faţa NATO. SUA vor fi mulţumite dacă marile puteri europene vor fi capabile, după scenariul libian, să asigure cel puţin soluţionarea unor obiective medii într-o zonă din vecinătatea imediată a Europei. Cu alte cuvinte, după ce a iniţiat o ofensivă nereuşită pe scena globală în anii 1990-2000, NATO revine la rolul său regional. Doar că acum este vorba nu de apărare în faţa ameninţării sovietice – sau ruseşti – ci de “organizarea periferiei”, cum ar fi Libia sau Kosovo/Balcanii.

Un alt rezultat politic al campaniei libiene îl constituie devalorizarea noţiunii de “legitimitate” în cadrul Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU). În mod formal, operaţiunea împotriva regimului Gaddafi a fost desfăşurată în conformitate exactă cu procedura, însă în fapt totul s-a transformat într-un teatru al absurdului.

Deocamdată, nu este clar dacă un asemenea “perfid model de legitimizare” se va impune. Rusia, de exemplu, ţinînd minte cazul libian, a respins rezoluţia pe marginea Siriei, după care exemplul Moscovei a fost urmat de Beijing. Însă, în linii mari, votul din cadrul Consiliului de Securitate devine din ce în ce mai conjunctural: participanţii nu se ghidează după anumite principii, ci îşi calculează propriile avantaje. Astfel, atunci cînd avantajele coincid, apare uneori şi consensul.

De asemenea, a crescut rolul organizaţiilor regionale. De exemplu, întreaga acţiune militară nu ar fi fost posibilă dacă pentru pedepsirea lui Gaddafi nu s-ar fi pronunţat şi Liga Statelor Arabe. După aceasta, Rusia şi China au înţeles, de exemplu, că nu are rost să fie mai catolice decît papa. Rolul principal l-au jucat monarhiile arabe din Golful Persic: Qatarul şi Emiratele Arabe Unite au aderat în mod oficial la coaliţie, iar Arabia Saudită a “binecuvîntat-o”.