Când luminile se sting…

Călcă apăsat prin zăpada îngheţată și îşi pricopsi bărbatul cu o înjurătură zdravănă, şuierată printre dinţii rămaşi încă întregi. Falca îi era încă amorţită după pumnii încasaţi seara trecută, iar umflătura de la ochi aproape că o făcu să dea cu capul de colţul casei. Aruncă un ochi prin geamul cârpit cu o bucată de carton, şi îşi văzu omul răstignit pe pat. Știa că de acum va grohăi ca un porc până dimineață, şi se ruga doar să nu verse ţuica pe jos. Dăduse din banii copilului pentru ţuica puturoasă şi credea că asta o va scăpa de scatoalcele brutei.

„Ia, și bea cu mine!” – urletele fiarei îi răsunau şi acum în urechi. Se lăsase uşor pe lîngă mobila crăpată de vreme, şi-l rugase doar să n-o pleznească peste faţă. Voia să meargă dimineaţă la biserică şi se săturase să mai intre în gura lumii. Tot satul ştia că animalul o snopește în bătaie. Durerea ei se auzea, pe vremuri, până în fundul cătunului, însă cu timpul învăţase să încaseze în tăcere. Mai auzea doar lemnul pleznind în sobă, în timp ce fiara lovea cu sălbăticie.

Avea momente în care îşi dorea ca bruta să se împiedice și să cadă, naibii, cu capul pe colţul mesei, şi să rămână acolo pe vecie. Dar îşi făcea mereu, apoi, o cruce mare, şi-i cerea iertare lui Dumnezeu pentru gândurile-i necurate.

Nu-l mai iubea demult. Băutura îi luase minţile de când băiatul ei cel mare, plecat să muncească peste munţi şi mări, se reîntoarse acasă între patru scânduri. Ca şi acum, şi atunci mai erau doar câteva ceasuri până la anul nou. Ca şi acum, şi atunci în sat era mare linişte. Se auzea doar vântul ce trântea uşa poiatei. Și lumina… Știai că e sărbătoare şi doar dacă te uitai la luminile din case. Ea le stinse una după alta însă, an după an, după cum i se stinse, încet, şi sufletul. Nu-i mai păsa, de mult, de nimic.

Ajunsese slabă ca un ogar, și abia mai putea să care în casă lemnele din fundul curţii. Spatele n-o mai ajuta de mult, iar vigoarea braţelor îi era secătuită de pumnii şi picioarele fiarei. Îl văzu din nou prin bucata de sticlă. Cămaşa îi era descheiată, iar burdihanul i se revărsa peste pantalonii lăsaţi mai jos de genunchi. Nu mai apucase să se dezbrace. Avea gura căscată şi ochii închişi. „Te pomeni că a adormit”,  îşi spuse femeia, iar gândul că va scăpa nebătută în noaptea asta o făcu să păşească mai grăbită spre becul chior din faţa uşii. Se împiedică însă, iar lemnele se rostogoliră cu zgomot pe treptele îngheţate. Mai simţi doar lichidul cald ce se prelingea pe obraji.

Zarva de pe uliță și lătratul cîinelui au făcut-o să-și vină în fire. Auzea ţipetele celor din jur şi zări pentru o clipă o lumină roşie, ca o stea, ce se înălţa voinică spre cer. Îşi adună puterile şi intră în casă. Se aşeză pe scaunul mai obosit decât ea, şi lacrimile îi ardeau ochii. Cu mâna tremurândă, aprinse un chibrit din cutia ce-o ţinea mereu în buzunarul şorţului negru, iar chipul său însângerat îi apăru în oglinda mică și ciobită. Îşi şterse dâra de sânge cu năframa nouă, aruncată cu silă din uşă de cel ce se stingea sub ochii ei. Mai aprinse și ciotul de lumânare de pe geam, şi îşi desfăcu pumnul amorţit de frig. Fotografia era toată boțită, dar chipul băiatului îi lumină faţa. Îşi lipi încet buzele de ale lui, şi îi şopti cu glasul stins: „La mulţi ani, puiule!”

Zarva încetase de mult pe uliță, iar luminile se stingeau, una după alta, în satul uitat de Dumnezeu. Doar lumânarea din geam mai licări și ea, pentru o clipă… Era liniște. Era, însă, doar liniştea de an nou…