Calea martirilor, a milostivirii, izvor de adevărată libertate

Peste patru decenii de comunism au străbătut istoria, cu propaganda ideologică ce întemnița gândirea, cu traumele psihice provocate de prezența „ochiului atotvăzător” al Securității. Viața de zi cu zi era puternic afectată de alimentația raționalizată și insuficientă, de condițiile improprii resimțite de majoritatea populației. De la începuturile instaurării regimului totalitar au existat voci, ale unor spirite mari, luminate de credință, de curaj și înțelepciune, care s-au făcut auzite.

„Să se asigure libertatea Bisericii conform Constituției și libertatea de conștiință a fiecăruia”, cerea, în mod repetat, Cardinalul Iuliu Hossu, episcop greco-catolic martir, acum fericit al Bisericii Catolice. „Vlădicul”, cum era numit în popor, și-a apărat convingerile, credința și pentru aceasta a fost închis, anchetat, terorizat, aproape exterminat în temnița Sighetului. Supraviețuind, a fost reținut apoi zeci de ani în domiciliu obligatoriu, departe de casa sa, care era Episcopia Cluj-Gherla, dar fără să-și abandoneze credincioșii pentru care s-a rugat zi de zi, până la ultima suflare.

Asemenea acestui stâlp al credinței în Dumnezeu au fost mulți. Toți Episcopii Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică au fost arestați în noaptea de 28 / 29 octombrie 1948. Puși în lanțuri, tratați prin teroare, înfometare și temniță grea, s-au aflat toți intelectualii de frunte ai țării, preoți, credincioși, oameni de bine, cu miile, de orice naționalitate și confesiune religioasă. Și totuși, ei sunt aceia care au păstrat România vie și puternică. Prin atitudinea lor, ei au fost luminile din întuneric, sursa de inspirație pentru generații de mărturisitori și luptători pentru dreptate.

Biserica Română Unită comemorează în fiecare toamnă noaptea arestării Episcopilor și își aduce aminte de exemplul lor, de cuvintele lor. Prin cei șapte Episcopi greco-catolici martiri, beatificați de către Sfântul Părinte Francisc la 2 iunie 2019, cu ocazia vizitei la Blaj, au fost onorați toți aceia care au dăruit libertate generațiilor de azi. La celebrarea istorică de pe Câmpia Libertății, Suveranul Pontif spunea: „Aceste ținuturi cunosc bine ce înseamnă suferința oamenilor atunci când forța ideologiei sau a regimului este mai puternică decât viața și se impune ca normă a vieții înseși și a credinței oamenilor, când capacitatea de decizie, libertatea și spațiul creativității sunt reduse sau eliminate pur și simplu. Frați și surori, voi ați suferit din cauza discursurilor și acțiunilor bazate pe discreditare, care duceau până la expulzarea și la distrugerea celui care nu putea să se apere și reduceau la tăcere vocile disonante. Îi avem în minte, în mod deosebit, pe cei șapte episcopi greco-catolici pe care am avut bucuria să-i proclam fericiți. În fața persecuției neîndurătoare din partea regimului, ei au dat dovadă de o credință și de o iubire exemplare pentru poporul lor. Cu mare curaj și cu tărie interioară, au preferat să sufere o dură detenție și orice fel de tortură, decât să-și renege apartenența la iubita lor Biserică. Acești păstori, martiri ai credinței, au recâștigat și au lăsat poporului român o prețioasă moștenire pe care o putem sintetiza în două cuvinte: libertate și milostivire”.

Acum, când țara se confruntă cu efectele pandemiei, ale instabilității politice și economice, libertatea e din nou în primejdie, umbrită de valuri de ură. În trecut, un mecanism al opresiunii se manifesta vizibil, prin acoliți cunoscuți. Azi se dă o luptă la nivel spiritual, iar oponenții fiecăruia sunt de multe ori toți cei cu care intră în contact. Cuvinte ca «solidaritate», «caritate», «adevăr», «bunătate» au devenit  rare. Frecvente în spațiul virtual și în cel fizic sunt azi comentarii pline de furie și cuvinte jignitoare. În fața acestei adevărate „invazii” a urii, rămâne doar calea Episcopilor martiri, cea a milostivirii. Ei n-au răspuns răului cu rău. În închisoare fiind, și-au privit temnicerii în ochi, dar au rămas buni, milostivi. Episcopul Iuliu Hossu spunea: „Credința noastră este viața noastră!”. Când cineva și-a exprimat dorința de libertate, Fericitul Mons. Vladimir Ghika a răspuns: „Să ne eliberăm? Dar când am fost mai liberi ca acum?”. Păstrându-și libertate interioară, ei s-au rugat pentru cei ce-i persecutau. Li s-a luat totul, dar au dăruit mai mult, și-au dăruit sufletele și viața, în mâna lui Dumnezeu, pentru semeni. Astfel, modelul martirilor are la temelie iubirea aproapelui chiar dacă acesta gândește răul, nedreptatea.

Privind acum, în preajma „nopții arestării”, marea lor lecție, înțelegem cât de mult bine ar face ascultarea celuilalt, înțelegerea celuilalt. Lipsurile, sărăcia, se manifestă în acest timp mai mult la nivel spiritual și cu cât aceste lipsuri în suflete se acutizează, cu atât lumea sărăcește la propriu. Așa-zisa «libertate» a societății post-comuniste e trăită în întunericul neiubirii, iar, ca rezultat, spectrul morții se întinde, crește.

Viața se cere din nou apărată, eliberată. Și, în apărarea vieții vin, acum, în timp de pandemie, medici și operatori sanitari care luptă cu boala, riscându-și propria sănătate. Mai mult, zi de zi, viața poate fi apărată și prin încredere între oameni, prin solidaritate și grijă față de celălalt.

Adevărata libertate va fi din nou trăită în societatea vindecată, «devirusată», atunci când privirea fiecăruia dintre cei ce o compun își va lărgi orizontul de la nevoile proprii la cele ale semenilor, când va descoperi și ocroti scânteia de dumnezeire ce sălășluiește în orișicare om, când glasul martirilor și al apărătorilor libertății va fi din nou auzit, ascultat, iar modelul lor urmat.

Viorica SABO