Călători

RADU VIDA

Contează mult cum dăm gunoiul din casă. Măturat, pus pe făraş, ambalat în saci speciali şi aruncat în tomberoane, mizeria poate fi semn de civilizaţie. Azvîrlit pe fereastră, hîşîit doar de dragul de a spune că facem curat, se cheamă că n-am înţeles nimic din mersul lumii, că autenticitatea certificatului de putere civilizatoare e compromisă şi greu de recîştigat.

N-ar fi trebuit ca aceste gînduri să-mi vină la aflarea unui sondaj realizat în Cizma italiană. Cică urmaşii Romei nu fac deosebirea între rromi şi români. Sigur, pentru noi, propoziţia anterioară ar fi cerut un mare semn de exclamare. Nu e greu însă să ne punem în locul italienilor intervievaţi şi să constatăm că foarte mare parte din ei sînt oameni obişnuiţi, puţin umblăreţi şi, să spunem, mediu educaţi. Asta înseamnă enorm: omului de rînd, ocupat cu ale lui, nu poţi să-i ceri studii antropologice şi culturale şi n-ai cum să-i pretinzi mai mult decît cunoştinţe la nivelul simţului comun.

El, italianul obişnuit, aude/vede/citeşte că rromii/românii fac rele, nu se adaptează, fură, tîlhăresc, omoară… Iar presa, dintr-un exces de zel intenţionat şi pentru a nu fi acuzată de discriminare etnică, pronunţă mereu cetăţenia şi nu etnia. În fine, sondajul de care vorbeam a arătat un lucru obişnuit, pînă la urmă. Cele cîteva cazuri de neadaptare, de devianţă comportamentală au pus în aceeaşi ciorbă pe rromi şi români, iar ştampila răului are tendinţa de a se lipi chiar şi de cei care, harnici şi muncitori, aduc peninsulei originare un plus de bunăstare.

Concluzia: prima impresie contează! Aşa că, hălăduind, trebuie să avem o şi mai mare grijă faţă de imaginea ţării din care am plecat. Şi, dacă ţinem cît de cît la ea, la ţara noastră, vreau să spun, e bine să n-o huiduim, să n-o facem de minune. Iar dacă nu putem face un pustiu de bine, mai bine să trecem anonimi prin existenţa altora. Nu vom fi remarcaţi pentru muncă şi dăruire, dar nici nu vom risca să pocim imaginea României.

Povestea asta se leagă cu o alta, făcută cu entuziasm, poate şi cu bună credinţă. Dar infantilismul realizării acţiunii, negîndită în toate consecinţele ei, a periclitat şi tras în derizoriu totul. Realizatorul unei emisiuni de 1 Decembrie a.c. şi doi solişti de muzică populară au descins la Veneţia. Cîrnaţi la valiză, ceapă şi usturoi, gălăgie cît încape, behăială ostentativă şi port coborît de pe Columnă. Cioareci, cuşmă şi cojoc lung, din blană de oaie, purtată peste umeri. Trei „ciobănei” grosolani, care se legau de turiştii din Veneţia, bolborosind în „japoneză” şi făcînd mişto în „chineză”. Periplul acvatic avea ceva din glumele bune)proaste ale… măruţistului televizist.

Nu!
Nu aşa se aduc turişti în ţară. Nu aşa se face promovarea ţării. Mă întorc la omul de rînd, italianul cu grijile şi necazurile lui. Sau turiştii de peste mări, aflători în cele Veneţii: asta le prezentăm? Trei cojoace soioase, cum nu mai există în toată România?

Între ţiganii răpciugoşi şi proteviştii soioşi, făcînd marketing aiuristic pentru promovarea României, l-am remarcat şi pe Prinţul Charles, moştenitorul tronului Angliei. Nu cred că e nevoie să subliniez diferenţa dintre cele trei entităţi. Da’ cîtă diferenţă! Una e să vorbeşti despre frumuseţi misterioase, descendenţe din domni şi domniţe ale unui ev magic, şi cu totul altceva să duci damf şi jeg în Laguna Iubirii.