Cai verzi pe pereţi

Îi adorăm!

Altfel nu-mi explic de ce ne lăsăm prostiţi de una, de alta, iar şi iar.

Hai, o dată mai pot înţelege că te-ai lăsat vrăjit de o minciunică frumoasă şi parfumată: „te voi iubi pînă la moarte!” sau „ce vezi nu-i adevărat!” sau „voi veghea la drepturile noastre!”. Dar de n+1 ori?

Hai, o dată mai poţi înţelege că ai greşit drumul, cărarea, poteca, alegerea, soluţia, omul, partidul, ideea, dar una-ntr-una? Cum să ajungi la o destinaţie, la un ţel, la un vis, dacă te-nvîrţi mereu în cerc sau o iei, mereu, vajnic, îndărăt?

Hai, o dată mai poţi înţelege că te-ai păcălit, ai fost înşelat, te-ai înşelat, e omeneşte, greşeşte şi cel mai inteligent om şi cel mai prudent, pînă şi înţelepţii, că doar nu sîntem sfinţi, dar una-ntr-una? Cum să nu-ţi pierzi încrederea în tine, în toţi?

Asta chiar că ar fi greşeala cea mai mare.

Hai, o dată mai poţi înţelege cum Cupidon se mai distrează cu arcul şi cu săgeata sa şi te trezeşti că adori un om care-i fix invers decît ai vrea tu. Îl împodobeşti cu beteală şi steluţe aurii, îi pui lumini colorate şi parfum de vis şi cînd răsar zorile şi l-ai văzut la lumina zilei, iar şi iar, te-ai îngrozit. Cine-i de vină?

Hai, o dată mai poţi înţelege cum vreo ideologie fierbinte ţi-a aburit mintea, ţi-a răsucit ideile, ţi-a vrăjit crezurile şi n-ai mai gîndit limpede, dincolo de utopia frumoasă. Iar cînd realul te-a plesnit, iar şi iar, te-ai îngrozit. Cine-i de vină?

Hai, o dată mai poţi înţelege cum vreun prieten îţi înşeală încrederea, calcă pe bec sau, chiar, te calcă-n picioare, îl ierţi o dată, de două ori, de zeci de ori, şi te doare de-o mie de ori. Iar cînd te mai loveşte o dată, căci, e clar că nu-i prieten adevărat, ai văzut bine şi clar, crezi că toţi sînt la fel, te-ai îngrozit. Cine-i de vină?

Asta chiar ar fi greşeala cea mare.

Hai, o dată mai poţi înţelege cum ai pierdut timpul, din păcate finit, cu una, cu alta, iar şi iar, tot prostie, tot nerozie, tot fleac, tot nimic. Iar cînd faci un bilanţ, căci vine ea şi vremea asta, şi vezi ce-ai făcut cu talantul primit, te-ai îngrozit. Cine-i de vină?

Hai, o dată mai poţi înţelege că ţi-ai ieşit din pepeni, ai fost nervos, agitat, necalculat, ai sărit pîrleazul, ai jignit pe nedrept, ai minţit cu sau fără scuză, ai lovit cu sau fără milă, om eşti şi tu, supus greşelii. Dar cînd accidentul devine obicei, mijloc şi scop de viaţă, uzual şi acaparator, care ajungînd dominant ai văzut că te-a marcat pe veci, te-ai îngrozit. Cine-i de vină?

Hai, o dată mai poţi înţelege că ai scăpat hăţul, ai exagerat cu una, cu alta, că ai uitat legea echilibrului, a armoniei şi a iubirii, căci aşa e alcătuirea, te-ai lăsat prins de valul cel şiret sau de clipa cea rea. Dar cînd faci asta zi de zi, căci excepţia a devenit regulă, şi cînd, totuşi, n-ai putut să nu remarci asta, te-ai îngrozit. Cine-i de vină?

Asta chiar e greşeala cea mare?

Categoric. Căci sînt doar Cai verzi pe pereţi.

Dacă nu ne mulţumim doar cu cîrtit şi nu sîntem în stare să şi schimbăm ceva în noi.

Stela-Maria IVANEŞ