Bunavestire-Ziua Cucului

Moartea Dochiei, în ziua de 9 martie, se considera hotar între anotimpul friguros şi cel călduros. Vremea în luna marie e însă tare capricioasă, iar trecerea de la un anotimp la altul se realizează, de obicei, nu într-o singură zi, ci într-o perioadă mai mare de timp. Din acest motiv, poporul a încercat să umple zilele friguroase care urmau, în unii ani, cu zile ale babelor „împrumutate”: Ziua Struţului, Ziua Mierlei, Ziua Cocostârcului, Ziua Ciocârliei, Ziua Cucului, Ziua Rândunelelor, Ziua Omătului, Ziua Mieilor, Ziua Berzelor. În unele zone ale ţării se considera că, după încheierea Zilelor Babelor, ar urma alte nouă zile, Zilele Moşilor, ceva mai călduroase.

O luptă nedecisă se dă între aceste forţe până la 9 sau 12 martie: când e frig, ger, viscol, învinge iarna; când e cald, soare, învinge vara. În final, după moartea Dochiei, vara iese triumfătoare, întrucât după echinocţiul de primăvară ziua creşte neîncetat.

Sintetizând interesul extraordinar al oamenilor pentru animale, Rëmy Chauvin aprecia că instinctele lor ne-au fascinat dintotdeauna: fie că oamenii credeau că se recunosc în ele, fie că găseau în aparentele aberaţii ale instinctului motive pentru a-şi hrăni orgoliul de a fi om. Interesul omului faţă de comportamentul animalelor este motivat obiectiv: el însuşi s-a desprins din imensul arbore genealogic al animalelor şi a rămas apoi legat de strămoşii săi mai îndepărtaţi sau mai apropiaţi prin una din componentele caracterului său bipolar (natură şi cultură). Mult timp omul şi-a împărţit adăpostul cu unele animale în peşterile şi grotele preistorice, s-a hrănit şi s-a îmbrăcat cu pieile şi blănurile acestora, le-a folosit forţa şi iuţeala, le-a transformat în duşmani sau prieteni. Observarea de către oameni a comportamentului animalelor, care au continuat să rămână numai natură, deci cu instincte ascuţite de conservare, şi folosirea lor în practica obişnuită nu ni se pare a fi magie.

Ziua cucului

Cucul nu e o pasăre frumoasă şi are multe defecte, dar omul îi iartă toate neajunsurile, printre care amintim faptul că nu e o pasăre familială, nu-şi face cuib şi nu-şi creşte puii, ci îi lasă în cuiburile altor păsări, mai ales pitulici sau mierle. Mai mult, puiul de cuc îi aruncă din cuib pe ceilalţi pui, pentru ca mama surogat să-l crească doar pe el.

Contrar acestor defecte, oamenii sunt atraşi de această pasăre ciudată, fiindcă viaţa omului se aseamănă cu modul de a fi al păsării.

Cucul îşi strigă numele, este considerat o pasăre oracol, care prezice viitorul vieţii omului. Tinerii întreabă cucul când se vor însura/mărita. „Cucule, câţi ani mi-i da până m-oi însura” sau „În ce parte îi cânta, acolo m-oi mărita”.

Când auzi prima dată, la Bunavestire, cucul cântând, e o vorbă din popor că trebuie să ai bani în buzunar, ca să-ţi meargă bine tot anul.

Cucul e numit şi haiduc, frate şi iubit chiar, astfel, că destinul acestuia controlează într-un anumit fel viaţa omului. De asemenea, cucul e o pasăre solitară, enigmatică, apare şi dispare în mod miraculos. Vine la Bunavestire şi pleacă la Sânziene.

„Străin ca şi mine nu-i numa’ puiul cucului

Când îl lasă mama lui,

L-o lăsat lângă fântână

Să-l crească mamă străină.”

„Cucule, cucuţ bălan, nu mi-ai cântat nici un an

Când a fost la Sânziene

Tu ţi-ai băgat clonţu-n pene şi ai zis că nu ai vreme.”

În concepţia populară, există credinţa că această pasăre se îneacă cu boabe de orz şi nu mai poate cânta. Alteori se spune că pasărea se transformă în uliu şi pleacă.

În dimineaţa de Bunavestire, primul din familie care se trezeşte aprinde un foc şi tămâiază casa şi ocolul, vitele. Pune apă neîncepută, sare şi pâine, pentru a avea noroc tot anul. În unele zone, pomii care nu dădeau rod erau ameninţaţi cu toporul şi stropiţi cu ţuică, pentru a da rod în noul an.

În unele povestiri, cucul e descris ca fiind o pasăre cu pene de aur, metal preţios şi strălucitor simbolizând soarele. Aflând de infidelitatea soţiei, porneşte în altă lume spunându-i acesteia, numită Sava, să-l caute şi să-l strige între Blagoveştenie şi Sânziene. Recunoscându-şi greşelile, Sava îl caută în fiecare an între 25 martie şi 24 iunie, zburând din creangă în creangă şi strigând neîncetat: Cucu! Cucu!

În alte povestiri, Cucu şi Ştefan sunt fraţi, adesea gemeni. Din diferite pricini, ei sunt transformaţi în păsări. Cucu ajunge în rai, iar fratele rămas aici, Ştefan, îl caută în perioada mai sus amintită, strigându-l pe nume.

Dar să-l urmărim şi în ipostaza hoţului şi tâlharului de cai. Pe când Sf. Petru avea o herghelie, un mare tâlhar, pe nume Cucu, îi fură caii. Nici cu puterea sa de sfânt, nici cu ajutorul celui Atotputernic nu găseşte caii. Necăjit, Sf. Petru „blestemă pe Cucu să se prefacă în pasăre neagră, să fie cobe rea şi singur să-şi spuie numele, unde s-o afla. De atunci hoţul Cucu a rămas pasăre neagră şi blestemată şi, când ţi-a cânta în spate, pe casă ori în curte, moarte înseamnă; şi el altceva nu mai zice, decât îşi strigă toată ziua numele prin pădure: Cucu, cucu!”.

Cu siguranţă că această pasăre ar fi necunoscută în folclorul românesc dacă prin comportamentul său, începutul şi sfârşitul cântatului la date fixe, nu ar marca succesiunea a două fenomene astronomice: echinocţiul de primăvară şi solstiţiul de vară. „Şi cucul, cum a sosit şi i s-a dezlegat limba, îndată începe a cânta şi cântă necontenit de la Bunavestire” (sărbătoare care e celebrată în imediata apropiere a echinocţiului de primăvară) şi până la Sânziene sau până la Sânpetru.

Până spre mijlocul secolului al XX-lea, satele din sud se cufundau, în dimineaţa zilei de 25 martie, cu nişte nori de fum datorită focurilor aprinse prin curţi şi grădini. Focurile care se aprindeau cu gunoaiele rezultate din curăţirea terenului şi anexelor gospodăreşti aveau, alături de caracterul ritual, şi o semnificaţie practică. Când focul se înteţea mai bine, membrii gospodăriei, în special tinerii, săreau peste flăcări în aşa fel încât fumul să pătrundă printre haine. Obiceiul este consemnat şi în Transilvania, unde în ajunul zilei se aprind grămezi de paie şi căsenii sar unul după altul peste flăcări.

Asemănător oricărui început de anotimp şi de ani, în ziua de Blagoveştenie se făceau numeroase previziuni privind timpul şi roadele anului: „Dacă îngheaţă pământul spre ziua de 40 de sfinţi, se zice că toamna nu vor fi brume şi oamenii pot semăna păpuşoi cât de târziu, că tot se vor coace bine; iar dacă nu îngheaţă, apoi toamna pică bruma devreme şi din cauza aceasta oamenii trebuie primăvara să semene cât mai devreme”. „Cum va fi timpul în ziua de Bunavestire, aşa va fi toată primăvara.”

Însurăţitul şi Înfârtăţitul

Legământul juvenil legat până la moarte de puberi (9 – 14 ani), pe criterii de prietenie, sex şi afinitate sufletească la Sântoader, Moşii de Vară, Mătcălău sau în altă zi de primăvară. Ceremonia, care are o bogată sinonimie zonală (Prinsul Verilor şi Văruţelor, Datul de-a Verişoarele, Însoţirea, Măţcuţatul Fetelor, Mătcălău şi altele), se desfăşoară cu sau fără martori, în câmp, în cimitir, în casă, în jurul unui brad împodobit, în grădină, în jurul unui pom care înfloreşte şi rodeşte, pe grupe mici, de doi copii (două fetiţe sau doi băieţi), sau pe grupe mari, de 10-20 de copii, fete şi băieţi laolaltă. Legământul cuprinde mai mute momente rituale şi ceremoniale: pronunţarea cu voce tare a jurământului, schimbul colacului şi al altor obiecte cu valoare simbolică, de obicei o oală sau o strachină din lut, însoţite întotdeauna de o lumânare aprinsă, îmbrăţişarea frăţească, ospătarea cu alimente rituale (colaci, grâu fiert), joaca sau zbenguiala copiilor. ceremonia se repetă, în unele zone etnografice, anual, la aceeaşi dată, până la intrarea în joc (horă) a fetelor şi băieţilor. Persoanele legate veri, văruţe, surate, fraţi de cruce etc. se întâlneau anual, după căsătorie, de obicei la Rusalii. După încheierea solemnă a legământului, copiii şi apoi oamenii, tineri şi bătrâni, îşi spun, până la moarte, surată, vere, fârtate, şoală (verişoară) şi se comportă unul faţă de altul ca adevăraţi fraţi şi surori: se sfătuiesc în cele mai intime şi grele probleme ivite în viaţă, îşi împărtăşesc tainele, nu se căsătoresc cu sora sau fratele suratei sau fârtatelui, se ajută şi se apără reciproc până la sacrificiul suprem. La moartea suratei sau fârtatelui, sora sau fratele de legământ purta doliu şi, local, împlinea un ritual de dezlegare. Obiceiul este atestat, cu variante şi diferenţieri zonale, la românii de pretutindeni.

Zeul vegetaţiei substituit de un butuc de lemn împodobit ca un om, care fertilizează în prima joi după Paşte lanurile de grâu, se numeşte Sulul. Ceata de fete confecţiona din sulul războiului de ţesut, o păpuşă cu cap, gură, ochi şi mâini, o îmbrăca în haine frumoase, îi punea floare la ureche etc. În după-amiaza zilei de miercuri din Săptămâna Luminată Sulul era condus în câmp, la lanurile de grâu, pe o melodie tânguitoare, asemănătoare Caloianului şi bocetelor de înmormântare, care-l prezenta în dubla ipostază, a bătrâneţii şi tinereţii: „Sulule, bătrânule,/ Şi nepetrecutule,/ Şi neîmbobocitule!/ Sulule, tinerelule,/ Şi nepetrecutule,/ Şi neîmbobocitule!”

Acolo, în câmp, „zeul” fertiliza holdele: era culcat peste lanul de grâu, era băgat pe sub grâul verde, se rupeau fire de grâu şi i se băgau prin buzunare, era jucat şi apoi adus acasă. A doua zi dimineaţa se mergea din nou în procesiune în câmp, dar şi în pădure unde se zăboveşte mai mult. Fetele se întorc în sat, împreună cu Sulul, pe la ora prânzului, unde sunt aşteptate cu „pomana Sulului”, masă comună, cu mâncare gătită pentru toate participantele. În final, Sulul este stricat, adică dezbrăcat de haine.

Conf. Dr. Aurel BODIU