Bucuria vieţii

Care bucurie? – îmi rîde în nas astăzi aproape oricine.

Aceea pe care nu o putem trăi prea orbiţi de sclipiciul strident al cotidianului prea violent, prea ardent, prea arţăgos, prea vulgar şi prea kicios.

Aceea pe care am uitat-o, prea ocupaţi cu coşul zilei cel prea gol şi cu facturile prea pline. Acel joie de vivre regăsit, mot-à-mot în toate limbile, nu doar la francezi, dar din păcate nu prea regăsit în trăiri autentice, sănătoase, voioase, omeneşti, adică. Aceea pe care o suspinăm visînd-o: „o viaţă are omul!”. Dar apoi, bietul român se grăbeşte să adauge: „şi aia tîmpită!”, mai nou se zice „naşpa”, dar eu n-am să fac asta. N-am să zic nici că-i tîmpită, e prea perdant, prea fără orizont, prea deprimant şi n-am chef de programare pe eşec.

Nimeni nu spune să zornăi monezile sunătoare ale fericirii, vorba lui Schopenhauer, în fiecare clipă, deşi n-ar fi rău. Dar să treci călcînd cu bocancii sau doar cu nepăsare peste un surîs de copil, o privire (unică) de mamă, să nu vezi, pur şi simplu să nu vezi, că a venit primăvara cu verdele tonic al ierbii, vara cu soarele şi ierburile, toamna cu culorile şi iarna cu alaiul pur al fulgilor de nea, ce n-are cum să nu-ţi descreţească fruntea…

Trăim urît într-o lume fără surîs, fără gînd rotund, fără Cer, fără bunătatea ce irizează umanizînd gesturile fiinţei, fără prietenie, fără empatie, fără Iubire şi fără orizont. Sîntem stresaţi, mereu grăbiţi, mereu iritaţi, mereu puşi pe harţă, mereu transpiraţi, mereu nemulţumiţi, mereu arţăgoşi, mereu furioşi pe „situaţiune”, pe guvern, pe vecini, pe şefi, pe părinţi, pe copii. Pe prieteni nu, că nu avem. Sîntem plini-ochi de lehamite, doldora de ură, cinici cînd nu paranoici, dependenţi de televizorul ce ne şterge conştiincios creierul, ştim dar nu ne pasă. Se înjură, se blestemă, se bea, se chiuleşte sau se munceşte sisiform, se fură, se minte, se invidiază, se „fitileşte”, se dă la gioale, căci, nu-i aşa, capra vecinului trebuie, musai, să moară. A mai rămas ceva? Oho, şi încă multe: nervi – nervi – nervi peste tot, căci serviciile doar costă capitalist, dar nu-s, calitatea scîrţîie, mentalitatea nici măcar nu scîrţîie, că-i beton armat, nu vrea să se schimbe, ura colcăie şi viermuieşte, căci democraţia e înţeleasă: „care pe care!” şi bineînţeles: „Eu, Eu şi numai Eu!”. „Ăştia-s oamenii, cu ăştia defilăm!” – rîdea, odinioară, un confrate, ziarist celebru, iar eu, la început de carieră, mă miram cu candoare. „De ce?”.

şi azi mă mir la fel.

În fond, de ce să te laşi înghiţit de malaxor? Poate dacă gîndim aşa, malaxorul va toca doar gunoaiele, cum îi este rostul, şi nu invers, ca acum.

În fond, ţara-i frumoasă cu adevărat, soarele a răsărit, deşi vorba bătrînei ţărănci din Apuseni: „Sîntem atît de răi, că mă minunez cum de mai răsare soarele!”.

În fond, n-am înnebunit toţi, nu ne-am lăsat prostiţi de urît, de vulgaritate, de noianul de minciună şi kitsch, nu ne-am vîndut toţi sufletul pentru treizeci de arginţi şi nici n-am uitat de Cer şi nici de Pămînt, căci ştim bine că Sus e Iubirea – Credinţa – Speranţa şi jos, în pămînt, rădăcinile, istoria noastră, pe care n-avem voie s-o terfelim, s-o uităm sau să o scriem cu piciorul stîng.

„Românul are şapte vieţi în pieptu-i de aramă…”, scria Poetul odată, şi noi ne moleşim de lehamite, neîncredere şi nu ne aprindem decît de ură?

Bucuria vieţii – plăcerea de a trăi este mai energizantă decît ne putem imagina şi de aceea este starea normală a omului, vorba lui Cehov care era şi medic. Hai să redevenim normali, plini de vlagă sănătoasă, direcţionată spre bine, nu spre rău, spre frumos nu spre urît, spre construcţie, nu spre demolare. Spre omenesc.

Eu una, zău că m-am săturat de ură, discordie, dihonie, de războiul româno-român, de războiul cu biata limbă română siluită şi batjocorită de agramaţii cu trei facultăţi, două masterate şi, măcar, un doctorat, goi la cap ca un hrean ras, dar care au portofelul gros şi funcţii înalte. M-am săturat de inversarea valorilor, de persecuţia valorilor, mai ales a celor care au studiat în Occident, de umilirea bătrînilor şi de înşelarea încrederii oamenilor cumsecade.

De ce? Fiindcă viaţa e frumoasă şi nu trebuie decît să-i lăsăm pe oameni să vadă şi să simtă asta.

Am stat în vară, o vreme, într-un sat de munte şi am văzut, cu bucurie şi emoţie, că nu visez cai verzi pe pereţi. Acolo munca-i muncă, familia-familie, sărbătoarea e sărbătoare, bătrînii se respectă cu stricteţe, copiii ascultă de părinţi şi beau lapte bun, se respiră aer curat, distracţia-i distracţie, se cîntă, se rîde, se glumeşte, se ajută reciproc, se trăieşte cu bucuria omenească a vieţii şi mai ales se teme de Dumnezeu, care „îi bun, dar nu-i prost!” (citat din Badea Nicolae, prietenul meu de 90 de ani, ţăran din Apuseni, care a făcut şi războiul cel mare). Brazii seculari sînt zdraveni şi sănătoşi, florile cîmpului sînt divine, cartofii sînt „ecologici” ca şi oul, brînza, carnea, merele şi cireşele – adică normale. Am văzut că „ruşinea”, adică bunul simţ n-a murit. şi nici Speranţa, fiindcă „O da Dumnezeu bine!” (citat din Ancuţa, prietena mea de 19 ani, proaspăt reuşită la universitate, frumoasa nepoată a Baciului Nicolae.

Aşa să fie! Amin.

Stela-Maria IVANEŞ