Bucuria luminii

Omul românesc – îmi e tot mai greu să spun românul după ce cuvîntul acesta a fost graseiat, cu obstinaţie şi neruşinare, de toţi terchea-berchea naţionali, politicieni ori „formatori de opinie”, mai abitir ca pe vremea bietului Caragiale – omul românesc, zic, are o relaţie dintre cele mai speciale cu sacrul. O relaţie „familială”, nu familiară, care poartă în sine conştiinţa imanenţei acestuia, a apartenenţei originare şi a posesiunii, dacă nu a unei fărîme de Paradis, măcar a pecetei acestuia. Căci omul românesc nu s-a simţit niciodată izgonit din grădinile Raiului. El a luat cu sine, în exil, Paradisul, l-a adus acasă, pe « pămîntul oamenilor », cu Dumnezeu cu tot, cu sfinţii şi cu arhanghelii lui, cu îngerii şi heruvii care „benchetuiesc” în frumuseţea şi armonia lumii şi-i veghează vatra şi pe toţi ai lui. Cu solaritatea, seninătatea şi împăcarea lui. Cu fărădespaimă şi cu iubire de lumea cea a-tot-cuprinzătoare a tuturor celor văzute şi nevăzute. De aceea bisericile româneşti nu au nimic din răceala goticului, ci sînt pline de căldură omeneasă, sînt « vesele », cum se grăbesc să constate cu uimire occidentalii.

Mi-a reamintit acest adevăr, despre care am vorbit nu o dată, o recentă expoziţie a lui Viorel Nimigeanu. Nu din perspectiva picturii sale murale, ecleziastice, nu pentru că lucrările expuse ar fi fost sau ar fi făcut preponderent trimitere la lumea sacrului, ci pentru că arta lui ilustrează cu pregnanţă această specificitate a spiritului românesc în percepţia artistică a lumii, această citire cu evidentă încîntare picturală a solarităţii acesteia şi copilărească înminunare în faţa darului făcut fiinţării omeneşti.

Într-un dom al picturii româneşti, pînzele lui Viorel Nimigeanu se aşează printre acelea care lasă ochiul să se bucure şi sufletul să-şi afle măsura respiraţiei. Căci, dincolo de ştiinţa rafinată a paginaţiei spaţiului, pe care profesorul de arte frumoase o stăpîneşte cu autoritate, el este un admirabil colorist, un artist care face culorile să cînte şi să încînte, într-o nuntire pe cît de spectaculoasă pe atît de rafinată. Culorile sînt tari, violente uneori dar nu agresive. Ele cheamă ochiul spre lumină, restituindu-i-o în toată puterea amiezii sale recuperatoare.

Om al nordului prin naştere, Nimigeanu este, structural vorbind, un sudic care se leapădă de lumina brumată a septentrionului pentru a se scălda în dinamica solară atît de specifică picturii italiene, cu osebire a picturii venete, prin grila căreia citeşte chiar marea pictură olandeză.

Aşa se explică faptul că urbea Clujului, atît de prezentă în pînzele expoziţiei amintite, şi de care este, ca şi mine, îndrăgostit, se înfăţiseză mai degrabă în seninătăţi mediteraneene decît în cenuşiurile întomnate şi împenumbrările-i heidelbergice şi metamorfozele prin care Canalul Morii devine un altfel de Canal Grande, iar oraşul de pe Someş o mică Veneţie. Iar Nimigeanu nu este departe de adevăr căci sînt, cu adevărat, zile în care lumina toarce peste oraş fuioare de lumină adriatică.

Aşa se explică de ce culorile vii, puternice, în care se scaldă pînzele sale, cu osebire albastrurile şi roşurile, se aşează în de ele şi între ele cu o atît de naturală armonie .

Viorel Nimigeanu poartă în el conştiinţa fericită a sacralităţii lumii, a unei imanenţe care-l implică şi pe care o exprimă în bucuria ei. Şi la care ne face părtaşi. Gaudeamus igitur!

Horia BĂDESCU