BOTIŞ-ELLI

 Teodor Botiş reprezintă pentru cei străini “patriei” lui (locul naşterii şi vieţii sale pămîntene) prototipul artistului clujean al ultimei jumătăţi a secolului XX. Un fel de “produs de Cluj” – dacă ar fi să cităm doar searbăda iniţiativă cu acelaşi nume, menită să ne “scoată” în lume -, artistul care s-a consacrat pe sine fără teama de-a ştirbi cu ceva aura de religiozitate cu care este înzestrată de obicei arta.

Dar, Botiş este mai mult pentru noi; el este “prototipul” şi urmaşul “leilor” care au dominat arena artei la mijlocul secolului trecut: Romul Ladea, Aurel Ciupe, Kovács Zoltán, Abodi Nagy Béla. Este pesonajul “incarnat”, cel care stăruie în “adîncurile” noastre, făcînd parte din noi, pluteşte chagallian pe deasupra turlelor oraşului, respiră aerul caselor noastre. Monologurile lui fac parte din zarva diurnă a urbei, din “zgomotul” de fond al metropolei, chipul său apare fantomatic după fiecare colţ sau zid al cetăţii. Un personaj ubicuu, neobosit, combativ, atent la ce se întîmplă în jur, prevenitor. Din cancelariile academice, în cabinetele unor prelaţi, din oratoriile lumii muzicale, în locurile întîlnirilor divine de la catedrală, la nunţi şi înmormîntări, pe stadionul Universităţii, la piaţa de legume şi zarzavaturi, printre precupeţe şi cerşetori soioşi, la ştrandurile nămoloase în care, vara, la Cojocna, clujenii îşi cufundă trupurile toropite în dulceaţa alcalină a sării.

Dar, Botiş nu este numai un „produs de Cluj”, ci este mai ales o „matcă”, confundîndu-se cu viaţa stupului, graţie firii sale infatigabile, eroul pensulei şi al catedrei, înfruntat insolent de studenţii care simţeau apăsătoarea lui „umbră”. Incomod şi locvace, aspru şi dominator în subiectivitatea sa pîrjolitoare, generos şi dezinteresat atunci cînd sînt în joc interesele breslei. Paul Sima – dacă nu mă înşel – l-a numit cu ironia sa vituperantă, deconcertantă, „Botişelli”, dezvăluind cu umor tîrgul său „secret” cu eternitatea: „ecce homo”, acesta este omul care a făcut prinsoare, asemeni lui Boticelli, să o picteze pe Venera din spuma mării. Acesta este omul care vrea din nimicurile vieţii, din „bube, mucigaiuri şi noroi”, să scoată frumuseţea eternă, arătîndu-ne cum, unde şi cînd devine aceasta.

Este prea mult, este prea puţin? Este potrivit! Sau, mai degrabă, a devenit potrivit, acum la 75 de ani! Iată cum, asemeni sergentului din Vaslui, porecla sa a devenit renume. S-ar cuveni să-i transmitem o urare precum odată montagniarzii francezi către pictorul David: „Să trăieşti, Cetăţene artist!”

Vasile RADU