Botezul lui Hristos în viziunea lui Piero della Francesca

Considerat ca fiind unul dintre marile praznice împărăteşti, Botezul Domnului, numit şi Boboteaza, este prăznuit la 6 ianuarie în amintirea botezului primit de Mîntuitorul din mîna Sfîntului Ioan Botezătorul în apa Iordanului. Sărbătoarea se mai numeşte şi Epifania sau Teofania, adică Arătarea Domnului, deoarece în această zi Mîntuitorul, Care stătuse pînă acum necunoscut, S-a arătat şi a fost mărturisit ca Mesia, atît prin glasul Sfîntului Ioan Botezătorul cît şi prin glasul Tatălui ceresc.

Sărbătoarea datează din secolul al III-lea, ea fiind menţionată pentru prima dată în Alexandria de către Clement Alexandrinul.1 O predică din secolul al III-lea, la această sărbătoare, este atribuită Sfîntului Grigorie Taumaturgul, iar în Testamentum Domini (secolul al IV-lea), Epifania este singura sărbătoare amintită, pe lîngă Paşti şi Rusalii. În Apus nu avem dovezi despre prăznuirea acestei sărbători decît după secolul al IV-lea, cînd a fost preluată de la Răsăriteni. În vechime, cel mai important eveniment legat de această sărbătoare era botezul catehumenilor, care voiau să imite astfel botezul Mîntuitorului în apele Iordanului. Cum botezul era numit şi luminare, sărbătoarea Bobotezei s-a mai numit şi sărbătoarea luminilor sau a luminării. Apele se sfinţeau încă din ajun (Aghiazma Mare de azi), iar catehumenii se pregăteau pentru această zi prin post (obicei păstrat pînă azi, cu ajunare în 5 ianuarie). Sărbătoarea Bobotezei a fost, alături de cea a Naşterii Domnului, una dintre cele mai populare, iar obiceiul ca preoţii să meargă cu ‘’botezul’’, stropind casele credincioşilor cu apa sfinţită în acea zi, e destul de vechi, ca şi acela de a săvîrşi Aghiazma Mare în ziua Bobotezei, după Liturghie.

Izvorul iconografic al temei îl reprezintă Sfînta Scriptură, prin mărturiile Sfintelor Evanghelii (Matei 3, 13-17; Marcu 1, 9-11; Luca 3, 21-22; Ioan 1, 29-34). Icoanele Botezului Domnului reproduc exact mărturiile evanghelice, cu adăugarea detaliilor ce corespund slujbei zilei, cum sînt îngerii şi figurile alegorice de la picioarele Mîntuitorului. Botezul lui Hristos are două aspecte fundamentale: în această zi s-a relevat oamenilor adevărul dogmatic al lui Dumnezeu întreit în Persoane şi instituirea Tainei Botezului.2

Iconografia temei este tributară Răsăritului, de unde s-a propagat în Apus, înregistrîndu-se numeroase opere de artă cristalizate în maniere diverse, corespunzătoare stilurilor Europei Occidentale. Totuşi, meritul principal se datorează Renaşterii, prin deschiderea spre umanism şi spre o viziune îndreptată cu acuitate către naturalism.

Pasionat de pictură, dar şi de geometrie în aceeaşi măsură, Piero della Francesca (1415-1495) va picta cu asiduitate scene religioase. Fiindu-i recunoscut încă din tinereţe talentul, a fost invitat la curtea lui Montefeltro din Urbino, spre a-i decora palatul. Arta sa se află sub influenţa creaţiei monumentale a lui Masaccio, a energiei sculpturale a lui Donatello, precum şi a colorismului rafinat al lui Domenico Veneziano, ce i-a fost maestru.

Înscrisă într-o formă absidală, compoziţia Botezul lui Hristos este găzduită la Londra, în National Gallery. Lucrarea a fost pictată între anii 1440-1460. Centrul tabloului este dominat de silueta lui Hristos, redată în poziţie de contrapost şi avînd palmele unite la piept, în gest de orant. Chipul Său solemn şi senin, asemeni unei statui, priveşte liniştit înainte. Viril şi robust, portretul Lui prezintă similitudini cu cel din Învierea de la Sansepolcro, pictată în jurul anilor 1463-1465. În dreapta Mîntuitorului, văzut din profil, este Sfîntul Ioan Înaintemergătorul reprezentat într-o poziţie recognoscibilă în majoritatea scenelor cu această temă. Braţele dispuse în jurul lui Hristos închid, de o parte, compoziţia concavă, specifică Renaşterii. Avînd mîna dreaptă deasupra capului Mîntuitorului, atestă faptul că acest gest sacramental a făcut parte întotdeauna din ritualul botezului.3 În partea opusă lui, grupul celor trei figuri maiestuoase ce definesc chipul celor trei îngeri zvelţi, dau lucrării un sens transcendental, precum şi echilibru. Prezenţa lor, chiar dacă nu este evidentă în icoanele bizantine de unde provine tipologia temei, este sesizată drept un laitmotiv al operelor lui Piero della Francesca. Cele trei personaje ce dialoghează, formînd un alt centru al lucrării, coexistă şi în alte compoziţii precum Biciuirea lui Hristos din anul 1455 sau Adorarea lemnului sacru din anii 1452-1460. Între îngeri şi Iisus se profilează un arbore înalt, ce prin supleţea lui articulează spaţiul, el sugerînd înrudirea dintre om şi natură, avînd totodată valoare semantică de ideogramă a vieţii.4 Alte figuri mult mai mici se zăresc în planul secund. Inedit este tînărul care, în dreapta scenei, continuînd profilul Botezătorului, se dezbracă, pregătindu-se parcă pentru a fi botezat. Peisajul auster, dominat de copaci şi de dealuri în forme piramidale, creează ambianţa figurativă a ansamblului. La toate acestea se poate reţine şi strălucirea Iordanului ce curge liniştit, îndreptîndu-se spre baza tabloului, în vreme ce, în partea opusă se pierde, şerpuindu-se, în adîncul perspectival al planului secund. Un cer luminos, înspirînd calmul, definit de succesiunea liniar-repetativă a unor nori mici, cuprinde desenul unui porumbel cu aripile deschise, văzut din racursi, semnificînd Duhul Sfînt. Culoarea străvezie şi diafană conferă temei o atmosferă festivă. Artistul foloseşte cu precădere o ambianţă a culorilor pastelate şi reci. Excepţie fac doar accentele de roşu închis şi deschis din veşmintele îngerilor. Întreaga compoziţie e stăpînită de sentimentul clasic al echilibrului şi al armoniei. Geometria şi rigoarea stilului său servesc exprimării unui simţămînt nobil al păcii interioare. Cu toate că Piero della Francesca în această lucrare a omis nimburile sfinţilor, e impresionantă nota de hieratism al întregului, dominat de simplitatea şi monumentalitatea elementelor figurative.

Conf. univ. dr. Marcel MUNTEAN

1 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 163.

2 Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003, p. 177.

3 Dionisie Areopagitul, ierarhia cerească. Ierarhia bisericească, trad. de Cicerone Iordăchescu, Ed. Institutul European, Iaşi, 1994, p. 85.

4 Piero della Francesca, Ed. Mediane, Bucureşti, 1981, p. 8.