Biruri noi

Radu VIDA

Substantivul „privatizare” a fost la mare cinste. O modă. Şi, totodată, un fel de furie împotriva ordinii de dinainte de a putea face acest lucru. Nu existau motivaţii economice sau financiare. Doar interese. Iluzii. Şi, poate, previzibile cîştiguri, ce n-ar fi ţinut seama de nimeni şi de nimic. Mai pe urmă au apărut şi propoziţiile. Iar dezbaterile justificau avalanşa de trecere a proprietăţii dintr-o mînă în alta. Se spunea că e vorba despre privatizare pentru mai puţină guvernanţă. Pe urmă s-a dovedit că privatizările au dus la falimentul forţei de muncă, risipirea eficienţei resurselor umane şi distrugerea mijloacelor de producţie. Şi – important – proliferarea bugetarilor. Creşterea numărului celor care îşi fac mai mult de lucru, decît lucrează efectiv. Creşterea aceasta a dus la un fenomen mai puţin obişnuit, anume dorinţa unor categorii de a ieşi din nomenclatorul „bugetarilor”, sperînd, în acest fel, să scape de tarele ce decurg din această ştampilă pusă pe neproductiv, dar consumator de resurse. Şi toate acestea au necesitat noi şi noi fonduri, în condiţiile în care activitatea economică propriu-zisă scădea vertiginos.

Aşa s-au înmulţit taxele.
Iar lumea a început să reinventeze neologismele de acum 3-400 de ani, cînd turcul, austriacul, ungurul sau rusul puneau taxe pe te miri ce. În foarte scurt timp (poate că o cercetare serioasă ar scoate la iveală cadenţa strictă şi regulată a marilor privatizări, citiţi marile distrugeri economice!, cu înmulţirea birurilor de tot felul), în scurt timp, aşadar, am ajuns să avem cele mai multe şi mai ciudate taxe locale şi naţionale din UE. Iar activitatea administrativă pe plan local şi central a avut de suferit. Nu numai pentru greşelile strategice de dezvoltare, ci şi pentru că nu au existat (şi nu există nici astăzi) modalităţi concrete de măsurare a eficienţei sectorului administrativ.

Iar banii colectaţi se risipesc, în vînt, cel mai adesea. Asta înseamnă implicit – sînt sigur că aţi ghicit! – noi şi noi biruri ce cocoşesc contribuabilul. Ciudat, dar jongleriile se fac mai ales cu „proprietatea privată”, proprietate atît de… sfîntă şi declarată în fel şi chip baza, care stă la temelia, şi susţine, nu-i aşa?, societatea pe care vrem s-o construim. Dacă vînzarea locuinţelor de-a valma s-a dovedit a fi o greşeală, din care n-a cîştigat nici Statul (preţurile derizorii practicate pentru atractivitatea primelor alegeri libere), şi nici noul proprietar (fiind „legat de glie” şi privîndu-l de mobilitatea pentru găsirea unui loc de muncă), acum s-a… ghicit o taxă pe terenurile aflate sub proprietăţile blocurilor de locuinţe. Problema nu este neapărat această găselniţă, ci faptul că ea va creşte mereu, în funcţie de…

Statul „minimalist” se bagă, mai nou, şi în apartamentele proprietate personală. Şi preconizează impozitarea centralelor de apartament. Taxa pe gigacalorie (un plus de 30 de lei pe fiecare drăcovenie de acest fel?) aduce cu sine şi modificări în ceea ce priveşte evacuarea arderilor (vechiul fumărit!), ce presupune construirea unor hornuri (mai mari decît înălţimea blocurilor în cauză!). Ceea ce, desigur, presupune noi costuri ba cu una (materiale, manoperă etc.), ba cu alta (TVA, şpăgi etc.). S-a renunţat, deocamdată, la schimbarea centralelor de apartament (cu unele mai bune, cică), asta pentru a nu crea tensiuni sociale cu peste 1,5 milioane de utilizatori. Dar să nu credeţi că mintea perversă a administraţiei nu pritoceşte noi şi noi taxe şi impozite. E în firea lucrurilor, cum ziceam, din moment ce nu se preconizează susţinerea unui altfel de venit, din producţia adevărată, producţie care poate satisface şi chinul tantalic al creşterii bugetare, şi „calmarea” cheltuielilor din buzunarul cetăţeanului.