Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului!

În Duminica a 6-a a Postului Mare, Biserica de rit bizantin celebrează Sărbătoarea Floriilor sau a Intrării Domnului în Ierusalim. După această duminică, credincioșii vor creste intensitatea rugăciunii și a apropierii de Dumnezeu, pentru că urmează zilele Săptămânii Mari.

Duminica Floriilor sau Duminica lui Lazăr era sărbătorită încă din sec. al IV-lea la Ierusalim. Episcopul încăleca pe un măgăruș și intra în Ierusalim, repetând și reluând momentul intrării lui Isus în Ierusalim. Credincioșii îl primeau cu ramuri de finic, de palmier și de măslin. Când ajungeau la biserică, ramurile erau binecuvântate și apoi duse la casele oamenilor. Acest obicei s-a păstrat până azi în tradiția Bisericii. Ritualul binecuvântării ramurilor se face la încheierea Sfintei Liturghii din Duminica Floriilor.

La intrarea în Ierusalim, Isus a fost aclamat de mulțime pentru că vindecase, făcuse miracole, dăduse de mâncare. Locuitorii Ierusalimului ar fi vrut să-L aleagă rege, pentru a fi independenți de romani. Dar acest moment al întâmpinării Domnului reprezintă doar prefigurarea a ceea ce se va întâmpla după doar câteva zile. Aceleași mulțimi care în momentul intrării triumfale în Ierusalim îl ovaționau, Îi vor cere răstignirea și moartea. La întrebarea lui Pilat: «Să-L răstignesc pe Împăratul vostru?», ei vor răspunde: «Nu avem împărat decât pe Cezarul», ca urmare, «ia-L! ia-L! răstignește-L!». Ramurile de palmier folosite pentru a-L ovaționa vor deveni bâte și măciuci, iar în loc de haine aruncate în fața Sa în semn de omagiu, hainele Sale vor fi smulse cu brutalitate de pe trupul rănit. Și în locul strigătelor de «Hoshi’ana!» – «Salvează-ne acum», mulțimile vor striga: «Răstignește-L!».

Redăm, din învățătura Bisericii, câteva considerații omiletice la momentul intrării lui Isus în Ierusalim ale unui mărturisitor al credinței, pr. Gheorghe Neamțiu (1919-2012), prețuit îndrumător spiritual prin cuvânt și trăire, care scria: „Continuându-și drumul, ultimul drum, spre Ierusalimul Patimilor Sale mântuitoare, Isus face un scurt popas în Betania, la prietenul său Lazar pe care de curând îl înviase din morți și care îl oprește la cină. A doua zi, în Duminica Floriilor, își face intrarea solemnă, ca Împărat, în Ierusalim. Pentru că Isus Cristos, acum când se apropia de sfârșitul vieții Sale pământești, voia să demonstreze că El este nu numai Profetul care a adus vestea cea bună a Răscumpărării, și nu numai Arhiereul suprem care, peste câteva zile, se va oferi pe Sine Tatălui ca unica și adevărata jertfă, ci El este Împăratul Atotputernic al lumii, al firii văzute și al celei nevăzute. Iată de ce, în Duminica Floriilor, când seva mustește sub scoarța pomilor îmbrăcați în mantia albă a florilor, când pare că întreaga fire prăznuiește miracolul trezirii la viață, Cristos se arată lumii, în mod sărbătoresc, ca Împărat. Încalecă asinul regesc, simbol al păcii, și împreună cu prietenii săi se îndreaptă spre porțile cetății Ierusalimului. Drumul este plin de lume, iar sufletele de așteptarea Celui ce trebuia să vină în numele Domnului. Deodată, în sufletul unuia din mulțime se aprinde o lumină: Acesta este Împăratul Sionului, Acela despre care scrie profetul (Zaharia 9,9); și, neputându-și stăpâni bucuria descoperirii, strigă: «Osana! Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului!» Mulțimea îl recunoaște pe fiul lui David împăratul și începe să aclame: «Osana! Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului, împăratul lui Israel!»

Palmierii, măslinii și sicomorii se despoaie de crengi, florile sunt adunate grămezi și aruncate în calea Celui ce se apropie. Mai mult, unui împărat i se cuvine să calce pe pitorescul covoarelor orientale. De aceea – în lipsa acestora – mulțimea își arunca veșmintele în cale ca să treacă Împăratul Cristos peste ele. Însuflețirea nu cunoaște margini. Norodul se îngroașă, cântând și agitând în mâini crengile de fenic.

Isus intră în Cetate. Convoiului i se alătură acum mulțimea din oraș; străzile devin prea strâmte; vuietul crește, cetatea se cutremură când pe ulițele ei își face intrarea marele Împărat în simplitatea Lui maiestuoasă. Toți se bucură. Doar mai marii poporului și fariseii, care urzesc de mult uciderea lui Isus, freamătă de ură și teamă. «Mai bine să moară El, decât să ne pierdem sau să ne primejduim noi situația», se gândesc ei.

Dar, în mijlocul ovațiilor și osanalelor, Isus nu se bucură, nici nu se întristează, ci își păstrează imperturbabila-I seninătate divină. El vede deja profilându-se nu departe, pe Golgota, crucea. El știe că poporul este precum un copil; de aceea nu se lasă îmbătat de urale. El, care cunoaște mai bine decât oricine nestatornicia inimii omenești, știe că aceștia care azi au răgușit slăvindu-L în osanale, peste cinci zile, în Vinerea Mare, când vor vedea filacteriile cu fire de aur și mătase ale lui Caiafa și acvila romană de pe pieptul procuratorului Pilat, nu-și vor mai aminti de ce sunt atât de răgușiți și pentru ce nu pot striga și mai tare: «Răstignește-L». De aceea, Isus, acum, când este aclamat, nu se bucură, precum nu se va plânge când va fi biciuit și răstignit.

Și totuși, de un singur lucru El se bucură: că peste câteva zile, prin Patimile Sale El va deschide poarta fericirii veșnice tuturor acelora care vor vrea să se folosească cu vrednicie de Jertfa Sa. Încolo, precum în pustiu respinsese viclenele ispite ale Satanei, tot astfel, acum, rămâne nemișcat la aplauzele și osanalele mulțimii.

Mântuitorul este Împărat, dar nu lumesc. Împărăția Sa, cum subliniase El, nu este din lumea aceasta, ci este o împărăție din spirit și adevăr ce coboară de Sus și se înstăpânește prin har în suflete, transfigurându-le. Fermentul de viață divină, al harului, prin care se întâmplă această transfigurare, spiritualizează și trupul, împărtășind-i după moarte, prin înviere, gloria cerească, după modelul lui Cristos Cel Înviat. Din coasta Sa, străpunsă pe Cruce, au izvorât nesecatele fântâni de apă vie ale celor șapte Taine sau Sacramente, prin care sufletul are oricând putința de a se primeni și reînnoi neîncetat, îmbogățind-se în viață divină prin permanentul contact vital cu Cristos Mântuitorul. Iată de ce evenimentul istoric al intrării triumfale a lui Isus în Ierusalim trebuie să însemne pentru noi voința Sa de a intra și în inimile noastre, ca împărat al ființei noastre întregi. El ne-a creat și ne-a răscumpărat. El ne-a spus că Împărăția cerurilor se află în noi. Suntem deci Ierusalimul în care vrea să stăpânească El ca Împărat, templul viu în care vrea să troneze pe altarul sufletului, instaurând ordinea, curăția și pacea cu Dumnezeu, cu noi înșine și cu aproapele.

Singur El poate săvârși în noi această lucrare. Dar nu poate intra în sanctuarul inimii, decât dacă îi deschidem noi ușa, deoarece respectă libertatea pe care ne-a dăruit-o. Cheia cu care îi putem deschide este harul smereniei și al căinței, «inima înfrântă și smerită», har pe care ni-l va dărui dacă I-l vom cere. Purificați și împăcați în «baia» Sfintei Spovedanii, El își va face intrarea triumfală în noi prin împărtășirea cu El în Taina Iubirii, chezășia învierii și vieții noastre veșnice. Căci El ne-a asigurat: «Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi». Amin”.

V.S.