Berlinul – noua “capitală” a Europei

Financial Times

Capitala Germaniei a evitat în mod deliberat capcanele puterii imperiale, însă realitatea este că Berlinul a devenit din ce în ce mai mult capitala de facto a Uniunii Europene. Deşi principalele instituţii ale UE (Comisia şi Consiliul) au sediul la Bruxelles, deciziile cheie sînt din ce în ce mai mult luate la Berlin.

Această schimbare de putere dinspre Bruxelles spre Berlin a fost accelerată de criza monedei euro. Fireşte, cancelarul german Angela Merkel trebuie în continuare să meargă la summiturile de la Bruxelles şi să încheie acorduri. Cu toate acestea, criza din zona euro face în prezent din cancelarul Merkel de departe cel mai important lider de la masa discuţiilor.

Din motive diverse, liderii tuturor celorlalte naţiuni mari din UE ajung la Bruxelles într-o poziţie vulnerabilă. Dacă Spania şi Italia se luptă cu crizele datoriilor, britanicii, care nu au adoptat moneda unică şi noile structuri pe care eurozona le aduce, sînt marginalizaţi. La rîndul lor, polonezii nu sînt în zona euro, iar economia poloneză are o dimensiune relativ redusă.

În ceea ce priveşte Franţa, prin tradiţie, un parteneriat franco-german este în centrul oricărui acord în cadrul UE. Timp de mulţi ani, summiturile au fost precedate de o întîlnire separată franco-germană şi de elaborarea unei scrisori comune a celor două naţiuni.

Un oficial important al UE a luat în derîdere această apropiere, explicînd că “Franţa are nevoie de Germania pentru a ascunde cît de slabă este, iar Germania are nevoie de Franţa pentru a ascunde cît de puternică este”. În prezent, chiar şi la aceste “deghizări” s-a renunţat. Nu a existat nicio scrisoare franco-germană înainte de cel mai recent summit UE. În schimb, preşedintele François Hollande a acordat un interviu pentru presa europeană în încercarea de a exercita presiuni asupra lui Merkel pentru a permite mutualizarea datoriei europene şi crearea unei uniuni bancare.

Unii susţin că parteneriatul franco-german a avut de înfruntat întotdeauna momente grele – şi că cele două naţiuni se vor înţelege – inevitabil – din nou bine. De data aceasta, însă, lucrurile ar putea sta diferit. Diferenţa de putere dintre Franţa şi Germania a devenit prea evidentă, iar problemele care le despart prea fundamentale.

Prin tradiţie, un compromis franco-german va fi elaborat, însă de vreme ce problemele implicate sînt atît de fundamentale, un acord nu pare uşor de găsit. Într-un astfel de caz, puterea economică relativă a Germaniei s-ar putea dovedi decisivă, în special dacă – aşa cum suspectează mulţi la Berlin – Franţa se îndreaptă spre o criză economică profundă.

Pe de altă parte, această acumulare constantă de putere în Germania este întîmpinată cu sentimente ambivalente la Berlin. Din motive istorice evidente, Germania postbelică nu a căutat un rol dominant în Europa. După reunificarea celor două Germanii, obiectivul declarat a fost mereu “o Germanie europeană, nu o Europă germană”. Acest instinct de a încerca subordonarea intereselor germane în faţa unei identităţi europene generale rămîne puternic.

Cu toate acestea, exasperarea faţă de încălcarea regulilor şi de problemele fiscale din alte părţi ale Europei îi face pe germani mai puţini timizi atunci cînd vine vorba de a insista asupra necesităţii unei Europe mai “germane”. Preţul asistenţei financiare germane va fi într-o măsură din ce în ce mai mare legat de acceptarea regulilor şi legilor concepute la Berlin.