Bashar Al-Assad are trei opţiuni: fuga, lupta şi negocierea

The Guardian

În discursul de la Damasc, Bashar al-Assad a adoptat modul său tipic de abordare, pasiv-agresiv, promiţînd să zdrobească disidenţa, dar şi să facă reforme vagi. Definit în linii mari, acest tip de comportament implică amînare, încăpăţînare, resentimente, ursuzenie, obstrucţionism, auto-compătimire şi o tendinţă de a crea situaţii haotice. Assad, care nu a vrut niciodată cu adevărat preşedinţia şi s-a dovedit spectaculos de nepotrivit pentru ea, a expus toate aceste defecte de caracter şi mai mult.

Criticii spun că preşedintele este izolat şi rupt de realitate, alţii spun că este un pion, sau chiar un ostatic în mîinile rudelor mai puternice şi ale unor figuri din armată. Nu dă deloc impresia că ar fi fericit în actuala ipostază. În contextul morţii a cel puţin 5.000 de persoane, cu liderii arabi care s-au alăturat SUA şi Europei în a cere demisia sa, cu perspectiva de a fi judecat pentru crime împotriva umanităţii de tribunalul ONU, a profilării prăbuşirii regimului şi cu un război civil total ca posibilitate distinctă, presiunea asupra lu Assad pare insuportabilă. Va claca el? Şi care sînt opţiunile sale?

1. Fuga. Assad ar putea încerca să fugă din ţară, aşa cum a facut fostul preşedinte al Tunisiei, Zine El Abidine Ben Ali. Acesta s-a îndreptat spre Arabia Saudită, un refugiu favorit pentru dictatorii strămutaţi, cum ar fi Idi Amin din Uganda şi Ali Abdullah Saleh din Yemen. Assad ar fi stînjenitor pentru liderii saudiţi, care nu-l plac, dar dacă aceasta ar readuce stabilitatea în regiune, ar merita efortul.

Liderul sirian ar putea fugi în Iran, aliatul său de mult timp, sau chiar în Rusia, care a protejat în mod constant regimul său de cenzura internaţională şi a trimis o forţă operativă navală în portul sirian Tartus în semn de solidaritate. Dacă se va hotărî să facă acest pas, un aspect-cheie va fi ce va face cu soţia sa născută în Marea Britanie, Asma, şi cei trei copii. Orice cerere a ei de a se întoarce la familia din Acton, în vestul Londrei, i-ar putea crea Marii Britanii o interesantă durere de cap diplomatică şi de securitate.

2. Lupta. Actuala abordare a crizei vine direct din cartea scrisă de tatăl său, Hafez. Acesta a înăbuşit o revoltă la Hama, în 1982, unde se spune că ar fi murit pînă la 10.000 de persoane. Deosebirea este că pînă acum reprimarea sîngeroasă nu a funcţionat, iar tulburările nu se limitează doar la un oraş sau o regiune. Assad spune că obţine sprijin din străinatate, dar este o afirmaţie greu de verificat.

“Situaţia din Siria se îndreaptă spre un război religios, sectar, rasial, şi acest lucru trebuie împiedicat”, a declarat premierul turc Recep Tayyip Erdogan exprimînd o îngrijorare împărtăşită în întreaga regiune şi în Occident. Dilema lui Assad este că, dacă uciderile continuă necontrolat, misiunea Ligii Arabe poate fi discreditată şi retrasă, ceea ce duce la o acţiune directă a Consiliului de Sceuritate al ONU şi posibil o intervenţie în stil libian.

3. Negocierea. Assad a făcut promisiuni vagi de reformă, printre care şi un referendum constituţional privind o propunere de sistem pluripartit în martie. Dar el nu se mai bucură de credibilitate în rîndul majorităţii sirienilor după ani de incapacitate de a-şi respecta angajamente similare. Dacă Assad realizează o schimbare reală, ar risca să fie debarcat de asociaţii regimului, în special de fratele său dur, Maher, cel mai puternic om din aparatul de securitate al Siriei, acuzat de comiterea unei mari părţi din recentele asasinate.

Assad şi-a compromis relaţiile cu statele arabe de primă mărime şi cu ţările occidentale, printre care SUA şi Marea Britanie, care iniţial nutreau mari speranţe la preluarea conducerii de către el, în 2000. Aceste ţări şi vecini ca Turcia nu văd acum o altă alternativă pentru el decît plecarea de la putere. În mod ironic, Israelul – vechiul inamic al Siriei – ar prefera ca Assad să supravieţuiască, de dragul unei frontiere stabile. Dacă alternativa la Assad este un regim anti-occidental, musulman sunnit, atunci şi SUA şi Irakul, din diferite motive, ar prefera, în secret, ca Assad să rămînă.

Aparent nepăsător la astfel de nuanţe şi la nevoia de sprijin, dacă ar fi să negocieze ieşirea din criză, Assad a manifestat dispreţ faţă de ceilalţi lideri arabi în discursul său. Totuşi, a spus că Siria nu va “închide uşa” unei propuneri arabe care respectă suveranitatea şi unitatea Siriei. Acest lucru sugerează că încă mai speră într-o formulă regională ce i-ar permite să rămînă la putere.

Egiptul poate servi drept model pentru ceea ce se întîmplă în Siria. În acest scenariu, Assad este îndepărtat şi i se intentează un proces simbolic, dar regimul în sine, reprezentat de armată şi alte forţe interne puternice, care au oferit acest sacrificiu suprem, rămîne în mare măsură intact. Revoluţia pare să fi reuşit, violenţa în cea mai mare parte oprită şi are loc o mare sărbătorire. Dar a doua zi se va constata că nu s-a schimbat mai nimic cu adevărat.