Banii?

RADU VIDA

Trebuie să recunosc: editorialul acesta nu răspunde criteriilor impuse de gen. Poate să comenteze situaţiile puse în discuţie, poate să analizeze faptele, dar nu poate răspunde la două întrebări banale: unde? Şi de ce?

Să le luăm pe rînd.
De 22 de ani auzim acelaşi laitmotiv: nu avem bani pentru aia, pentru aialaltă… Şi, culmea, nimeni nu poate face nimic, decît să ridice din umeri, să suspine şi să ia atitudinea săracului care, dacă n-are, n-are! Se uită cu jind la ceilalţi, vrea, dar nu poate, tînjeşte, dar nu răzbeşte şi, în final, renunţă. Sau, în cel mai bun caz, ia calea altor zări, se speteşte pentru alţii (şi pentru el, desigur) pentru că, într-un cuvînt, merită. Acolo, departe, munca lui are un rost. Se vede! Atît în buzunarul propriu (ca să nu mai vorbim de conturi prin bănci), cît şi în mersul general al societăţii.

Nu avem bani…
Dar am făcut cîte ceva. E drept că era un fel de… austeritate, dar au răsărit pe meleag oraşe noi, blocuri, case,  fabrici, uzine, hidrocentrale, staţiuni balneare, canale, porturi, drumuri ş.a.m.d. Făcute cu mîinile noastre şi plătite din banii noştri. Subliniez: ai noştri!Cînd n-am mai putut, am luat împrumut. Mîncam cu ţîrîita, dar construiam. Speram. Şi, credeţi-mă, eram solvabili. Primeam bani la dobînzi avantajoase. Pentru că, vedeţi dumneavoastră, băncile ţin să vadă planuri de afaceri, valabile, trainice, investiţii care, la rîndul lor, să genereze bani.  Bănuiesc că nu-mi interpretaţi spusele ca nostalgii. Dar: „… în 1989, România a rambursat ultima rată a unei împovărătoare datorii externe, de peste 14 miliarde  dolari. Efort care s-a regăsit în tot ceea ce guvernele de după 1990 au consumat, privatizat ori risipit pentru cumpărarea propriei legitimităţi, răsplătirea clientelei politice şi crearea capitaliştilor de carton, precum şi în cvasitotalitatea infrastructurii economice şi edilitar-gospodăreşti a ţării, pe care nici o guvernare postdecembristă nu mai reuşeşte să o modernizeze şi să o dezvolte”. Citatul îl puteţi găsi la pagina 187, în ampla lucrare a lui Aurel I. Rogojan – „Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale” – şi are valoare de motto pentru vremurile pe care le trăim.

Au trecut anii şi nu ştim unde sînt banii! Puţinul care s-a făcut, şi se vede, e plătit  din banii fondurilor europene, din bani privaţi, din investiţii străine.  Întrebare: dar, unde sînt banii noştri? Şi dacă sînt puţini, unde sînt sacii de bani împrumutaţi de la alţii?

Spuneam, la începutul acestui atipic editorial că nu am răspunsuri certe. Drept pentru care, apelez la acelaşi autor de mai înainte: „… în  aprilie 2009, s-a contractat cel mai mare credit extern din istoria României, în cuantum de 20 de miliarde de euro, ceea ce, la valoarea actualizată, poate fi un multiplu de trei al datoriei stinse în urmă cu două decenii. Noul împrumut nu a fost contractat pentru dezvoltare, ci ca infuzie de capital pentru salvarea băncilor străine, a investitorilor strategici străini şi – in extremis, dar cu un mare grad de probabilitate – pentru salarii şi pensii”.

Nu sînt de acord cu această explicaţie. Din acest motiv spuneam că editorialul acesta nu încape în tipare. Pentru că n-ar fi voie ca la sfîrşitul acestor rînduri să rămînă întrebarea: unde sînt banii noştri? Şi de ce am prăduit agoniseala înaintaşilor, risipind în vîntul nepăsării baza pentru viitorul naţiei?