Azi, un ou…

RADU VIDA

Din păcate, activitatea parlamentară a devenit „o slujbă”. Spun din păcate, pentru că epoca modernă a inventat Parlamentul (scump şi important), fără să aibă acoperire în valoarea muncii prestate şi fără să poată justifica luxul ostentativ al unor oameni, incapabili să realizeze că, pînă la urmă, nu sînt cu nimic deosebiţi faţă de semenii pe care, cică, îi reprezintă.

Dar, dacă cădem de acord cu necesitatea unui Parlament… permanent (orice altă propunere ar duce cu gîndul la lucrările Marii Adunări Naţionale, ca maşină de vot a unei voinţe dictatoriale), nu putem accepta modul destrăbălat de manifestare a unora şi altora cînd vine vorba despre ţinuta parlamentară. Există şi aici o motivaţie. Legile, ghidarea destinelor şi punerea lor pe anume făgaş nu se pot face behăind. Una este largheţea profesională şi profesionistă a desfăşurării unor lucrări, care ştiu ce au de făcut şi încotro duc, şi cu totul altceva băşcălia nemărginită, incompetenţa mascată de tăceri prelungite, gesturi ocupaţionale cu totul altele decît subiectul propus. Sau, pur şi simplu, absenţa de la lucrări.
În ultima vreme – da’ ce zic eu?, de 22 de ani! – absenteismul parlamentar a adus critici din partea tuturor celor interesaţi de bunul mers al necesităţii legiferării noii vieţi sociale, politice şi economice în care vrem să trăim, să recuperăm  decalaje şi să eliminăm acele tare pe care, inevitabil, le naşte mecanismul complex al convieţuirii.

La început a fost nesimţirea. Parlamentarii (mă rog, unii dintre ei) se întreceau în a se delimita de lucrări prin cititul presei, clămpăitul pe laptopuri. Şi, discret, cîte unul – pîş, pîş – o ştergea din plen, mai apoi din comisii, pentru a aranja o problemă personală sau o afacere colectivă. Şi, pînă la urmă, rîndurile absenteiştilor s-au îngroşat, ajungîndu-se la dezertare în masă. Şi a ţinut! S-a ajuns ca în… sugestia titlului: partid unic, unică voinţă, legea… bunului plac. Apoi, a început chiulul organizat. De la faza „în masă” la faza „în… totalitate”. Opoziţia, unită cu altă opoziţie, parte din coaliţie (pentru şantaj) şi, ici-colo, parlamentarii Puterii. Aceştia din urmă au probat să meargă… la serviciu, doar pentru a sancţiona pe chiulăii din Opoziţie, pentru a face tam-tam la adresa colegilor din coaliţie şi… atît.
Săptămîna trecută au ajuns la performanţa de a nu vota nici o lege în parlament şi de a-şi lua liber, doar pentru că alţii (UDMR) sărbătoreau o realitate care nu aparţine acestei ţări. Chiul legalizat de ei înşişi, care a lăsat goale scaunele.

Vreau să fie clar: 1). prostimea… prostită cu alegeri aşa şi pe dincolo, nu a delegat puterea pentru absenteism. 2). În afară de… ei, salariile şi indemnizaţiile nemuncite, dar ridicate, nu au fost destinate pentru donaţii (picătură de apă într-un ocean al ruşinii). Şi 3). Dacă se poate şi aşa, înseamnă că nu este nevoie de parlamentari! Circulă pe Net: România are circa 20 milioane de locuitori şi are 137 de senatori. Un senator la 160.000 locuitori. Şi 332 de deputaţi, un deputat la 70.000 de locuitori. În total, 469 de parlamentari. Pe de altă parte, SUA au circa 300 milioane de locuitori: 100 de senatori la 3.000.000 de locuitori, 435 de reprezentanţi; un deputat la 560.000 locuitori. În total 535 de parlamentari. Dacă SUA ar proceda ca România, ar avea 1.875 de senatori şi 4.286 de reprezentanţi. Dacă România ar proceda ca SUA, ar avea 7 senatori şi 31 de deputaţi. Care, chiar dacă ar lucra ca MAN-ul, ar vota mai multe legi.
Nu sînt de acord cu asemenea logică, dar un sîmbure de rimă pentru… bou, tot există…