Avva Antonie, schița unui portret

Dintre toți părinții pustiei egiptene, avva Antonie face o figură aparte. El deschide șirul asceților ale căror fapte și cuvinte au rămas consemnate peste timp. Viața lui duhovnicească a fost un model pentru cei care au venit după el. Avva Sisoe avea să zică mai târziu: “De-aș fi avut unul din cugetele avvei Antonie, m-aș fi făcut ca focul” (Sisoe 9)1 .

Ba, mai mult, o altă apoftegmă pomenește despre un bătrân care a cerut lui Dumnezeu să vadă unde se găsesc părinții trecuți la cele veșnice. I-a văzut pe toți, în afara avvei Antonie, despre care glasul care-i făcea descoperirea a zis: “Acolo unde este Dumnezeu, acolo este și el” (Antonie 28). Așadar, într-un fel, bătrânul Antonie este modelul suprem al călugărului din pustia egipteană. Când zic însă model suprem nu mă gândesc nicidecum că Antonie a fost cel după care s-au format toți ca după un calapod. Nu. Fiecare călugăr pe care îl găsim menționat în Pateric are propriile sale trăsături și specificități. Antonie are însă ceva în plus prin faptul că el a fost cel dintâi care i-a povățuit multă vreme pe călugării din prima generație, în rândul cărora s-a bucurat pe bună dreptate de un foarte mare respect.

De la avva Antonie, în Pateric, s-au păstrat nu doar cuvintele sale de învățătură într-o serie de contexte, ci și fapte și manifestări. Toate acestea pot schița portretul personalității sale neobișnuite.

Pentru Sfântul Antonie, virtutea de căpătâi a unui creștin este smerenia. Nu a ajuns de unul singur la această concluzie, ci i s-a descoperit atunci când, suspinând, s-a întrebat ce poate înfrânge mulțimea curselor pe care vrăjmașul le întinde oamenilor pe pământ (Antonie 7). Așadar, Antonie urmărește cu precădere dobândirea smereniei, atât în viața sa, cât și în a acelora pe care-i povățuiește. Înțelege smerenia ca pe o trăire în adevăr, și nu ca pe o formă de ipocrizie. De aceea, în clipa în care vine la el un frate și îi cere rugăciunea, nu se sfiește să-i zică: “Nici eu și nici Dumnezeu nu ne milostivim de tine, dacă tu însuți nu te străduiești și nu te rogi lui Dumnezeu” (Antonie 16). Nu se codește să se pună pe prim-plan, având conștiința că face lucrul lui Dumnezeu. Nu se ascunde în spatele unui Dumnezeu fără contur. Îi cunoaște voia și face lucrul Domnului fără sfială, îndemnându-l și pe frate la curaj și la acțiune. Indirect, îi poruncește să își ia soarta în mâini și să își lucreze mântuirea. Acesta nu este unicul loc în care îl vedem pe Sf. Antonie în prim plan. Când cineva îl întreabă ce să facă pentru a plăcea lui Dumnezeu, bătrânul îi spune fără ocolișuri: „Păzește ce îți poruncesc!”.

Acest Antonie, care iscodește adâncul judecăților lui Dumnezeu, care îndrumă sute de călugări în lucrarea lor duhovnicească, nu se rușinează, atunci când este cazul, să ceară cuvânt de la ucenicul său, Pavel cel Simplu sau Pavel cel Prost, cum apare acest sfânt în traducerile mai vechi ale Patericului. Și nu doar că îi cere sfatul, dar și îl urmează.

Pe aceeași linie a curajului și a francheții se înscrie și răspunsul pe care Antonie îl dă avvei Amun, când acesta îl întreabă de ce oamenii îl cinstesc mai mult pe el: “Pentru că eu îl iubesc pe Dumnezeu mai mult decât tine” zice Antonie (Ammun 1). Același Antonie care a rămas în memoria avvei Ioan Eunucul zicând: „Niciodată folosul meu nu l-am ales și nu l-am voit mai mult decât folosul fratelui meu” (Ioan Eunucul 2).

Emblematică pentru realismul Sfântului Antonie este apoftegma în care îl vedem prețuindu-l pe avva Iosif, căruia îi ceruse să tâlcuiască un text din Scriptură, iar acesta a răspuns simplu: “Nu știu”. Recunoașterea propriilor limite este o altă formă a smereniei pe care o cultivă bătrânul nostru (Antonie 17).

Nu putem vorbi despre Antonie fără a pomeni discernământul său. Undeva, în scrierile părinților, se vorbește despre o întâlnire a asceților egipteni care au vrut să afle care este cea mai importantă dintre virtuți. Aici fiecare și-a spus părerea: unii că ar fi smerenia, alții că iubirea etc. La urmă de tot a grăit și avva Antonie. A zis, și toți au confirmat apoi, că cea mai mare virtute este discernământul, pentru că în lipsa lui toate celelalte se spulberă. Dreapta sa socoteală este ilustrată de momentele de relaxare, de detensionare, pe care le trăiește alături de călugării pe care îi povățuia pentru că “dacă ne întindem cu frații peste măsură, îndată se rup. Trebuie ca, din când în când, să lăsăm de la noi” (Antonie 13). Iar Sfântul Antonie nu doar că glumește, dar uneori găsește potrivit chiar să fie puțin ironic. Așa se întâmplă în cazul fraților care vin la el să-i ceară cuvânt pentru mântuire. Deși la început bătrânul se codește, le spune că Scriptura e suficientă, ei insistă. Atunci când însă le dă cuvânt, acesta este prea greu de purtat pentru ei, cu toate pogorămintele pe care pustnicul le face. Avva își cheamă în cele din urmă ucenicul și-i zice: „Pregătește-le un pic de fiertură căci sunt slăbiți”, după care redevine grav: „Dacă asta nu puteți și aceea nu voiți, ce să fac pentru voi? E nevoie de rugăciune.” (Antonie 19)

Toate acestea sunt trăsături ale omului Antonie. Calități care nu s-au pierdut în procesul lung și anevoios al luptei sale împotriva patimilor. Antonie a fost curajos, franc în afirmațiile sale, echilibrat și plin de discernământ. Mai presus de toate, însă, a fost smerit. A purtat mereu în inimă descoperirea pe care i-a făcut-o Dumnezeu: singură smerenia poate să biruiască toate cursele pe care diavolul le întinde omului pe pământ. Și, cu toate că a trăit retras în pustie, nu a uitat nici o clipă că dragostea față de Dumnezeu este imposibilă în absența iubirii față de aproapele, căci „De la aproapele nostru vin și viața și moartea. Dacă-l vom câștiga pe frate, îl câștigăm pe Dumnezeu. Dacă-l smintim pe frate, păcătuim împotriva lui Hristos” (Antonie 9). Așa a rămas Antonie cel Mare în memoria generațiilor de călugări egipteni, care vreme de secole au perpetuat aceste istorisiri din gură în gură, despre cel care a fost povățuitor al monahilor.

Pr. Lect. Univ. Dr. Paul SILADI