Avem nevoie de mai multă demnitate în relaţiile cu UE

Ilie CĂLIAN

„Famiglia” Partidul Popularilor Europeni s-a hotărît să-i dea-n cap României cu barosul. Mă refer la José Emanuel Baroso, preşedintele Comisiei Europene, care se comportă cu România de parcă ar fi şeful defunctului Komintern, al URSS, care ordona ce şi cum să se facă pentru victoria comunismului. Am reţinut – nu doar din comentariile unor oameni “de rînd”, dar şi din ale unor politicienilor şi gazetari – că încă nu s-a înţeles că toată tevatura din UE la adresa României este un atac politic, al unui aşa-zis partid al popularilor – care, în realitate, este doar un conglomerat de partide şi care, momentan, deţine oarecare putere în unele ţări europene şi în Parlamentul UE –, dar nu reperezintă state, “Înalte Porţi”, a căror poziţie se bazează pe regulile dreptului internaţional. Pe scurt: certurile şi porcăiala de pe Dîmboviţa se practică şi la Bruxelles. E adevărat, nu cu totul în stilul lui Băsescu, dar Băsescu a folosit acestor “populari”, care, împreună cu alte “forţe”, adică interese economico-financiare, s-au aflat printre “sponsorii” revoluţiei “portocalii” din 2004 – după cum au şi recunoscut la vremea aceea (adică în 2005).

Nu am fost de acord, din principiu, cu felul în care primul ministru Victor Ponta şi preşedintele interimar Crin Antonescu au răspuns acuzaţiilor coordonate ale “sponsorilor”. Admit, însă, că au dreptul să-şi aleagă strategia şi mijloacele tactice pentru a depăşi această situaţie – cu rezerva ca, după ce Băsescu va fi demis prin referendum, să “întoarcă foaia”, arătînd cu fermitate ce a însemnat guvernarea Băsescu şi cui a servit.

Nu am fost de acord cu modul în care au cedat în faţa acestui asalt împotriva suveranităţii României pe ansamblu – şi nici punctual. Aş putea şi eu să pun o întrebare pur retorică: unde au foat apărătorii democraţiei din UE – inclusiv “popularii”, din al căror grup politic face parte Băsescu, ca reprezentant al PDL-, de-a lungul acestor ani în care Băsescu a încălcat sistematic Constituţia? Şi aş putea enumera zeci şi zeci de situaţii, inclusiv cele pe care chiar Curtea Constituţională le-a recunoscut – cu jumătate sau trei sferturi de gură.

Dar mă întreb de ce nu i-a răspuns Crin Antonescu de la obraz celui care i-a pretins ca, în calitate de preşedinte interimar, să nu facă graţieri. Evident, era o referinţă directă la Adrian Năstase. Dar este vorba despre un drept constituţional, pe care preşedintele interimar ar trebui să şi-l rezerve pentru situaţii concrete rezonabile, nu să renunţe la el.

Sau, de ce, la tărăboiul făcut în jurul fostului avocat al poporului, nu s-a răspuns clar. Anume, nu e adevărat că acesta ar reprezenta singura cale de sesizare a Curţii Constituţionale. Conform Cosntituţiei (art. 58.(1)), “Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor personelor fizice” şi (art.59 (1)) “Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile şi libertăţile lor”. Adică, acesta nu poate depune sesizări la orice ordonanţă sau lege. Pe de altă parte, în privinţa sesizării Curţii Constituţionale, aceasta poate fi făcută nu doar de avocatul poporului, dar şi de “un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori” (art.146). Nu are PDL atîţia deputaţi ori senatori?!

Şi încă ceva, în legătură cu raportul Comisiei Europene la Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV) a justiţiei. După cum aţi observat, pe această temă s-au pronunţat, la vremea respectivă, preşedintele Băsescu şi premierul Boc, iar acum preşedintele interimar Crin Antonescu şi premierul Victor Ponta. Oare unde este punctul de vedere al Consiliului Superior al Magistraturii? Oare de ce – şi înainte, şi acum – criticile se adresează şi răspunsurile se cer de la puterea executivă? Deschidem Constituţia la art. 133 (1) şi citim: “Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei”. Pe scurt: CSM este autoritatea care trebuie să garanteze – în faţa cetăţenilor, în primul rînd – “separaţia” Justiţiei ca Putere în stat, şi “echilibrul”, în raport cu Legislativul şi Executivul. De ce n-o face – cu demnitatea aşteptată? De ce nu se adresează CSM direct Comisiei Europene, afirmînd răspicat fie că Justiţia este sufocată de ingerinţele politicului şi ale puterii executive, fie că este ea însăşi, puterea judecătorească,  incapabilă (din cauza propriului corp de magistraţi) să-şi respecte statutul? Dacă CSM şi organizaţiile profesionale ale magistraţilor şi juriştilor vor continua să tacă, singura concluzie este că sînt complici la şi se complac în această situaţie.