Austeritatea obstrucţionează adevărata reformă economică

Financial Times

În Europa, cuvîntul “reformă” este pe cît de înşelător, pe atît de omniprezent.

L-aţi auzit în timpul campaniei electorale din Italia, atunci cînd politicieni – cum ar fi premierul Mario Monti – au fost clasificaţi drept pro-reformişti, în timp ce alţii – adică, restul clasei politice din Italia – erau consideraţi anti-reformişti. Este ca şi cum reforma a devenit o problemă de dogmă religioasă. Ori eşti pentru, ori eşti scos afară.

Un fost redactor la The Economist obişnuia să-i sfătuiască pe tinerii reporteri “să simplifice, apoi să exagereze”. Exact acest lucru s-a întîmplat şi în privinţa dezbaterii privind reforma din Europa. Aţi putea adăuga şi “denaturarea” ca un al treilea element. Simplificarea a constat în ideea că există o legătură între o idee vagă de reformă şi succesul economic, măsurat în PIB pe cap de locuitor. Or, o astfel de legătură nu există.

Printre cele mai bogate ţări din lume se numără atît state cu pieţele reglementate ale muncii, cît şi state cu pieţe liberale. Spre exemplu, PIB-ul pe cap de locuitor într-o economie franceză extrem de reglementată a fost mai mare decît în Marea Britanie, cu o piaţă a muncii nereglementată. Deşi performanţa relativ solidă a unei Franţe în mare măsură nereformate nu va putea anula nevoia de reforme, exemplul său ne arată că relaţia este una cu mult mai subtilă decît recunosc dogmaticii.

Elementul de exagerare constă în supraestimarea impactului real al reformelor atunci cînd acestea au loc. A majorat într-adevăr liberalizarea financiară creşterea economică pe termen lung, ori doar ne-a dat o bulă imobiliară? A crescut într-adevăr reforma pieţii germane a muncii productivitatea pe termen lung, sau au fost şi alţi factori implicaţi?

Denaturarea s-a amplificat chiar recent, în condiţiile în care reforma s-a contopit cu austeritatea. Ori de cîte ori auziţi un oficial european aplaudînd reformele lui Monti, ceea ce aplaudă cu adevărat este consolidarea fiscală întreprinsă de acesta. Cu alte cuvinte, aplaudate sînt multe dintre politicile sale care au redus creşterea economică, nu cele puţine, care ar fi avut şansa să o crească într-o bună zi.

Austeritatea şi reforma sînt opuse una celeilalte. Dacă vorbiţi serios despre reforma structurală, ea vă va costa bani în avans. Dacă doriţi să deschideţi piaţa forţei de muncă la o regulă de tipul “angajează şi concediază”, va trebui să aveţi politici care să se ocupe de cei concediaţi. Deşi aceste costuri pot depăşi beneficiile financiare ale reformelor pe termen scurt, reformele se pot dovedi eficiente pe termen lung. Reformele structurale, realizate în mod corespunzător nu sînt potrivite sarcinii de a oferi austeritate.

Prin contrast, austeritatea a slăbit capacitatea economiei pe termen scurt şi eventual, şi pe termen lung. Dacă aveţi un şomaj în rîndul tinerilor de peste 50% pentru o perioadă lungă de timp, aşa cum se întîmplă în prezent în Grecia, Italia şi Spania, multe dintre aceste persoane nu vor găsi locuri de muncă bune toată viaţa. Economiştii vorbesc de un aşa-numit efect de “histerezis” – de daune permanente economice, care nu vor fi recuperate, chiar dacă există o redresare completă. Austeritatea ar putea lăsa deci o cicatrice economică şi socială în întreaga zonă euro.