Austeritatea dură a produs recesiune economică profundă

The New York Times

Cu două luni în urmă, atunci cînd Mario Monti şi-a prezentat demisia din funcţia de premier, revista The Economist a apreciat că “viitoarea campanie electorală va fi, mai presus de toate, un test asupra maturităţii şi realismului alegătorilor italieni”. Acţiunea matură şi realistă, după cît se pare, ar fi fost revenirea în funcţie a lui Monti – care a fost în esenţă impusă Italiei de creditorii săi – de data aceasta cu un mandat democratic real.

Monti a fost, de fapt, “proconsulul” instalat de Germania pentru a impune austeritatea fiscală într-o economie deja în dificultate. Disponibilitatea de a continua austeritatea fără limită este ceea ce defineşte respectabilitatea în cercurile politice europene. Acest lucru ar fi bun dacă politicile de austeritate ar funcţiona efectiv – dar nu se întîmplă aşa. Şi departe de a părea atît maturi cît şi realişti, susţinătorii austerităţii arată tot mai irascibili şi nevrotici.

Atunci cînd Europa şi-a început pasiunea pentru austeritate, oficiali de top au respins îngrijorările că tăierea cheltuielilor şi creşterea impozitelor în economii aflate în depresie ar putea adînci depresia lor. Dimpotrivă, ei au insistat că astfel de politici vor face să crească economiile inspirînd încredere.

Dar ţările care au impus o austeritate dură au suferit recesiuni economice profunde; cu cît a fost mai dură austeritatea, cu atît mai profundă a fost recesiunea. Într-adevăr, această relaţie a fost atît de puternică, încît FMI-ul, într-o frapantă mea culpa, a recunoscut că a subestimat prejudiciile pe care le putea cauza austeritatea.

Între timp, austeritatea nu a atins nici măcar obiectivul minim de reducere a poverii datoriei. În schimb, ţările care urmăresc o austeritate dură şi-au văzut raportul dintre datorie şi PIB crescînd, deoarece contracţia în economiile lor a depăşit orice reducere în rata de împrumut. Şi pentru că politicile austerităţii nu au fost compensate de politici expansioniste în altă parte, economia europeană în ansamblu – care nu s-a redresat niciodată prea mult după criza din 2008-2009 – este din nou în recesiune, cu şomajul tot mai mare.

Singura veste bună este că pieţele de obligaţiuni s-au calmat în mare parte datorită dorinţei declarate a BCE de a interveni şi cumpăra datorie publică atunci cînd este necesar. Drept rezultat, un colaps financiar care ar fi putut distruge euro a fost evitat. Dar acest lucru este puţin reconfortant pentru milioanele de europeni care şi-au pierdut locurile de muncă şi văd puţine şanse de a le redobîndi vreodată.

Avînd în vedere toate acestea, te-ai fi aşteptat la o reconsiderare şi o introspecţie din partea oficialilor europeni şi la unele indicii de flexibilitate. În schimb, oficiali de top au devenit şi mai insistenţi că austeritatea este adevărata cale.

Astfel, în ianuarie 2011, Olli Rehn, vicepreşedintele Comisiei Europene, a lăudat programele de austeritate ale Greciei, Spaniei şi Portugaliei şi a prezis că programul Greciei, în special, va genera “returnări durabile”. De atunci, rata şomajului a crescut în toate cele trei ţări.