Aur

RADU VIDA

Să desluşim împreună vechile înţelesuri: erau pline relatările despre Dacia, în  latineşti inscripţii, cum că pămîntul e aurifer. Aurum (aur) şi ferre (a purta). Au trecut de atunci mai bine de două mii de ani. Şi, de pe acest teritoriu, s-a tot scos aur. Ne-au furat şi unii, ne-au furat şi alţii. Şi tot a mai rămas. Suficient. Au cărat şi romanii, mai apoi, şi turcii, şi austriecii. Şi tot a mai rămas. Ba, chiar s-au descoperit noi şi noi zăcăminte. Într-o vreme le-am conservat. De ce? Pentru că aveam destul şi, ne-am gîndit, şi generaţiile viitoare vor avea nevoie de acest metal preţios.

Trebuie subliniat însă un lucru deosebit de important: ştiam – şi nu ştiu de ce vorbim la trecut – deci, ştim, cît şi unde avem aur, cît şi unde avem cupru, cît şi unde avem argint. Şi alte bogăţii ale subsolului.  Şi cu toate acestea…

Mineritul a fost o îndeletnicire veche. Aveam faimă. Şi multă experienţă în extragerea minereurilor preţioase. Ba aveam şi meşteri aurari de seamă. Şi i-am învăţat şi pe aţii. Zlătari de primă mînă şi cuiungii de renume au făurit obiecte ce împodobesc muzeele lumii.

Dacă în alte vremuri ni s-a luat aurul cu forţa armelor, acu’ îl vindem. Om fi uitat de minerit!, mi-am zis. Sau om fi uitat de făurit obiecte şi monezi din preţiosul metal! Dar speram, ca măcar preţul pe „ochiul dracului” să fie cel corect. E drept că n-am aflat niciodată ce matrapazlîcuri se fac prin cele cancelarii, dacă străinii, cei care fac „afaceri” cu noi (citiţi: politicienii noştri), n-ar grăi.

Aflăm că, anul trecut, o companie canadiană a cumpărat teren aurifer. Mult. Rovina, Calnic şi Cireşari se află în judeţul Hunedoara. Şi, cum spuneam, de pe vremea dacilor tot… minereau la aur. Au venit nişte băieţi spilcuiţi, au evaluat şi au plătit ca pentru 7,19 milioane uncii de aur. Şi, ca orice capitalist serios, compania a fost listată la bursă. Cea canadiană, desigur. Ba au mai şi vîndut din prinos, acţiuni (9%), tot unor… golden corporation. Surpriza vine tot de la ei, de la străini, vreau să zic. Acum au anunţat că, de fapt, zăcămintele de aur şi cupru din zonă sînt cu… 134 % mai mari decît se estimase. (Şi se plătise, desigur). Afacere pe cinste, nu?

Numai că astăzi aurul are un preţ, iar mîine e cotat la cu totul altul. Dar vînzînd la subpreţ, îi îmbogăţim, pur şi simplu, pe alţii. Iar bănuţii pe care i-am cîştigat din vînzare se duc, repede-repede, în sacul fără fund al subdezvoltării, disperării, sărăciei şi,  pînă la urmă, al umilinţei noastre.

Nu există însă minciună mai mare decît că nu ştim cît aur avem. Sau, mă rog, cît am vîndut. Pentru că vechile IPEG-uri ( mult-hulitele şi repede-desfinţatele întreprinderi de prospeciţiuni şi exploatări geologice) au cartografiat şi evaluat corect, la gram, cum se spune, toată rezerva noastră de aur (în cazul nostru, dar nici celelalte bogăţii ale subsolului n-au fost lăsate de izbelişte).

Concluzia?
Una simplă: cineva a luat un mărunţiş, vorba vine, şi a vîndut cu ochii închişi aurul ţării. Evident că n-o să aflăm niciodată cine. Pentru că frumoasa poveste cu puterea poporului e – v-aţi prins! – doar o poveste. Avem dreptul să vorbim. Să bănuim. Chiar să arătăm cu degetul. Degeaba. Pentru că, „mărunţişul de care vorbeam” va ţine în lux şi huzur două generaţii ale vreunui potentat al zilei, pe cînd aurul vînturat în cele zări va ţine listele burselor şi va hrăni, poate sute de ani, o mînă de acţionari.