Aur şi tinichea

 Ce-i oare preţios pentru om?

Papa Ioan Paul al II-lea, venind în vizită în România, a sărutat pămîntul ţării noastre … Cîţi dintre noi am făcut asta?

Sfîntul Augustin credea că viaţa fericită este bucuria de Adevăr.

Cioran, atît de obsedat de teroarea nimicului, se căznea să pună ceva în taler, făcut cu pasiunea pentru Valoare, deşi socotea, trist, că progresul nu e decît elanul către mai rău.

Einstein declara că liberul arbitru e pentru el suprem. Întrebat dacă Dumnezeu trage sforile vieţii sale, a răspuns că nu. Deşi ştia că există Dumnezeu şi nu asta îl preocupa, ci cum a făcut Dumnezeu lumea. Şi ascultîndu-l pe Yehudi Menuhin la Londra a zis odată: „Iată o dovadă că Dumnezeu există!”.

Heidegger nu se sfia să spună: „Numai Dumnezeu ne poate salva”.

Adler era convins că voinţa e cea mai importantă şi că între dotare şi voinţă învinge, întotdeauna, voinţa, lucru care a rămas o lege a Psihologiei, căci de fapt şi era. Exemple? Edison, care era vînzător de ziare prin trenuri şi pe deasupra şi surd, Lincoln, născut într-o colibă, Demostene – bîlbîit, Napoleon era mediocru, al 46-lea din 65 de elevi ai Academiei Militare, Beethoven era surd, Dickens – şchiop, ca şi Haendel, Eschil era orb, Platon – cocoşat, Einstein era caracterizat „lent la învăţătură, întîrziat şi needucabil” ş.a.m.d.

Religia spune că Iubirea, Credinţa şi Speranţa sînt cele mai de seamă lucruri ale omului.

P. P. Carp credea că în politică greşelile se îndreaptă, nu se răzbună. Ce păcat că lucrul acesta atît de important nu e cunoscut de contemporani.

Drieu La Rochelle exclama, plescăind: „Banii, ăştia-s libertatea!” şi n-a fondat o religie, fiindcă ea există de mult, tocmai de la fenicieni încoace.

Revoluţia franceză se considera originala adoratoare al imposibilului: „Fiţi realişti, cereţi imposibilul!”. Dar şi Napoleon spusese: „imposibil nu este un cuvînt franţuzesc”. Iar gurile rele ale Istoriei şoptesc, în gura mare, că butada aparţine, de fapt, unui căpitan al său, fără noroc si fără posteritate.

Sfîntul Apostol Iacov era categoric: „Ce folos, fraţilor, dacă cineva zice că are credinţă, dacă fapte n-are!”.

Laplace a spus un lucru mai puţin fluturat prin Istorie: „Dacă visul premonitor n-ar exista, n-am avea nevoie de Dumnezeu pentru explicarea lumii.

Pasteur a făcut un gest definitoriu, elocvent. A murit rugîndu-se cu Rozariul în mînă!

Mihai Drăgănescu, încă în anii ’80, se întreba public în cărţile sale, dacă viaţa nu implică informaţii mai adînci decît cea genetică, afirmînd de fapt asta.

Ortega y Gasset vorbea despre sarcina importantă a intelectualilor, aceea de a limpezi lucrurile, fiindcă politicienii accentuează, doar, confuzia. Felicitări, domnule Ortega!

Heliade Rădulescu ne-a lăsat la vedere tinichele: „urăsc tirania şi mă tem de anarhie”.

Fouché trăgea cu ochiul, trăgînd un pic şi de perdeaua misterului oricărei Eminenţe Cenuşii: „Cine nu riscă , pierde totul”.

Kafka vorbea despre poliţia pentru oamenii cumsecade.

Gide credea că sinceritatea este esenţialul.

Herodot socotea graba mama eşecului, dar nici din asta n-am învăţat nimic.

… Acest slalom înainte şi înapoi prin Istoria Ştiinţei şi a Filosofiei ne arată cum n-am învăţat, nici pînă astăzi, ce-i aur şi ce-i tinichea.

Şi-apoi ne mirăm.

Stela-Maria Ivaneş