Asta-i pentru pisică*

Una din bolile noastre cele mai tîmpite este cea provocată de stres. Nimic nou. Ba e chiar foarte vag, dat fiind că toate bolile noastre au ca  rampă de lansare  causa sui, stresul, care scade drastic imunitatea, astfel că microbii, virusurile şi celulele canceroase pot să-şi facă de cap, ca şi depresia, alergiile şi alte alea rele. Dar unul din obiceiurile noastre tîmpite, ca să reformulez, este că punem la inimă toate fleacurile, obosindu-ne neuronii, sistemul cardiovascular şi toate sistemele organismului (care este un sistem de sisteme), căci nu ştim arunca „peste bord” neesenţialul. Ba, mai rău, ne inflamăm pentru prostioare şi prostii, iar lucrurilor esenţiale le acordăm o importanţă minimă, sau, chiar, le eludăm, de fapt ne doare fix în cot. Ciudat mod de abordare, pentru anul de graţie 2013, Anno Domini …

Aşadar, ce ar trebui „dat pisicii”?
Invidia. Căci ea roade tenace, conştiincios şi mărunt pînă la os! De ce să nu prospere vecinul? De ce să n-aibă loc sub soare? De ce să-i moară capra şi odată cu ea masele mari din neuronii proprii, de ce?

Ura. Căci ea e baza oricărei boli, creînd în somă (în trup) o chimie acidă, favorabilă dezastrului. Ura este iarna inimii, credea V. Hugo, dar, de fapt, e mult mai rău – este o catastrofă! Nu degeaba mintea frumos gînditoare a lui Simion Mehedinţi o socotea un venin care oboseşte, în primul rînd, pe emitent. Psihologia de ultimă oră, Psihocibernetica şi Neurologia acestor ani, exact asta şi spune. Ne mai mirăm că ne merge rău cînd ne urîm crîncen toţi cu toţi? Nu ne mai mirăm.

Vanitatea. Căci este un orgoliu bolnav, atins de cancer, o „adevărată miopie ce merge pînă la orbire”, cum spune Monseniorul Ghika. Ea nu-i decît o mîndrie distorsionată, o caricatură, o ambiţie devastată de ordine nătînge şi scopuri, de obicei imorale. Vanitatea se află, poate, cel mai jos pe coarda sufletului omenesc şi, din păcate, nu iartă nici măcar pe cei inteligenţi, de proşti – nu mai spun.

Superficialitatea. Căci este o lipsă de adîncime ce te scoate din rînd, azvîrlindu-te în derizoriu, ruşine, pagubă şi ridicol. Şi, nu ştiu cum se face, dar astăzi superficialul este motorul perfect al prea multora, care cred că pot trece astfel mai uşor prin viaţă, uitînd că furcile ei caudine, pînă la urmă, nu iartă şi nu fac rabat.

Impostura. Căci este o crimă faţă de regula nr. 1 a existenţei formulată demult de înţelepţi în triada celebră: Adevăr – Bine – Frumos. Impostura costă prea mult, face prea mult rău şi prea greu reparabile relele.

Nesimţirea. Căci este o încălcare a omeniei clădită pe bunătate şi bun simţ. Pitecantropul, însă, circulă nestingherit pe stradă, stă la ghişeu, în parlament, în halat alb, la catedră, trage la şaibă sau la beri, înjură, ocărăşte, miştocăreşte, urlă mîrlăneşte la microfon sau în ziare, face afaceri „ciupind” pe rupte cînd nu fură pe rupte, eludînd legea şi călcînd-o în picioare sau manipulînd-o pe săturate. Numai un nesimţit îşi poate învăţa copilul întreg acest arsenal de mizerabile strategii, de la datul din coate sau „la gioale” şi pînă la căţăratul pe scară mişcînd din urechi.

… Lista, din păcate, e lungă, de „dat la pisică” or tot fi, dar ne lipseşte, evident, „nu pisica”, ci altceva.
Acel ceva pe care Terenţiu îl numea prevedere şi Diderot ştiinţă a fericirii, Înţelepciunea.

Stela-Maria Ivaneş

*  de la fabulistul Burkard Waldis, sec. 16. Sensul  este de a arunca tot ce e inutil.