Ascensiunea extremei-drepte în Europa nu poate fi explicată doar prin recesiune

The Independent

Extrema-dreaptă este în creştere în Europa, ca fel ca în SUA. Nu a fost nevoie de votul-surpriză pentru Marine Le Pen, care a obţinut 18% în primul tur al prezidenţialelor franceze, pentru a vedea acest lucru. Ce ne spune însă aceasta şi ce a fost atît de puţin înţeles pînă în prezent este măsura în care extrema-dreaptă a devenit parte a curentului principal al politicii, virînd de la convingerile neo-fasciste pe care le-a îmbrăţişat în trecut la ceva mult mai moderat în limbajul şi politicile sale.

Este mai mult decît o chestiune de prezentare. Marine Le Pen nu a renunţat doar la unele dintre poziţiile mai scandaloase ale tatălui ei privind nazismul şi evreii. Fiica acestuia a lucrat din greu pentru a produce o abordare mai puţin divizatoare şi mai naţionalistă. Ea vrea stoparea imigraţiei, desigur, dar poziţia sa cea mai agresivă este împotriva Europei, finanţelor şi tuturor celorlaltor factori “străini” care duc ţara în jos.

Acelaşi lucru se poate spune despre partide de extremă-dreapta din Olanda, Europa Centrală şi chiar din ţări latine.

Este uşor să pui acest lucru pe seama impactului recesiunii asupra politicii clasei muncitoare. Impactul şomajului în creştere şi al reducerii cheltuielilor a fost sever asupra celor mai afectaţi. Avînd în vedere că cercul victimelor s-a lărgit, incluzînd pensionari şi deponenţi prinşi în capcana dobînzilor scăzute, precum şi tineri care îşi încheie studiile fără să găsească un loc de muncă, nu a existat penurie de alegători care să voteze atît cu extrema-dreaptă cît şi stîngă.

Creşterea constantă a extremei-drepte a mers mult mai departe şi nu poate fi pusă pe sema privaţiunilor economice. Resentimentele împotriva imigraţiei rămîn un factor central, dar merg mai departe pentru a acoperi sentimentul mult mai general şi mult mai puţin bazat pe clasă, că un mod de viaţă este periclitat de globalizare. Dr. Matt Goodwin, de la Universitatea Nottingham, l-a numit un “naţionalism cultural”.

Partidele tradiţionale au constatat că este foarte dificil de combătut această tendinţă – mult mai greu decît de luptat împotriva extremismului făţiş rasist – nu în ultimul rînd pentru că limbajul dreptei este limbajul populist al outsiderului care exploatează sentimentul crescînd de dezamăgire faţă de politica tradiţională şi partide.

Preşedintele Sarkozy ar putea încerca să se ancoreze mai la dreapta pentru a-i atrage pe alegătorii lui Le Pen. Dar a vorbi şi mai dur în materie de imigraţie nu se leagă cu retorica anti-europeană, anti-finanţe a lui Le Pen, nu atunci cînd ai făcut legămînt să conduci Europa printr-o alianţă strînsă cu Germania. Dacă extrema-dreapta are o figură pe care o urăşte, este la fel de mult Sarkozy, cît şi Hollande.

Atuul lui Le Pen, la fel ca al colegilor săi naţionalişti din Europa, este că vechea politică slăbeşte ţara. Cel mai rău lucru privind scorul pe care l-a obţinut ea în primul tur a fost faptul că partidele tradiţionale par atît de incapabile să ofere un răspuns la acest lucru.