Arta ca terapie

 Imaginaţi-vă un copil, o fetiţă de 11 ani care intră într-o sală cu un şevalet şi o planşetă mare, de format A2, lîngă care sînt o cutie de pastel, una de cerate, tuburi de tempera, pensule, un vas cu apă. Ea îl întreabă pe terapeut: “Azi ce facem?”, “Ce vrei tu”. “Vreau să scriu o poezie cu pensula cea mai mare, pe toată foaia.”. “Bine, scrie”… Fetiţa scrie poezia şi terapeutul o întreabă ce înseamnă, ea nu spune nimic şi vrea o altă foaie mare. Terapeutul nu insistă cu întrebările şi îi pune o altă foaie. Pe foaia cea nouă, fetiţa pictează ceva pentru cea mai bună prietenă a ei. În timp ce pictează, începe să fredoneze o melodie şi îl întreabă pe terapeut dacă ştie cîntecul. “Nu-l ştiu, dar aş vrea să-l învăţ”. Fetiţa, în timp ce pictează, îl învaţă pe terapeut cîntecul, vers cu vers, corectîndu-l şi încurajîndu-l atunci cînd greşeşte melodia sau nu-şi aminteşte versurile. La sfîrşitul orei terapeutul întreabă: “Ce titlu îi dai picturii?” “Toamna”. Terapeutului îi vine pe limbă să spună, “iar Toamna!”, dar se abţine şi o întreabă: “Cum de te-ai gîndit la toamnă pentru titlu?”, “Nu ştiu.” “Bine, ne vedem săptămîna viitoare”.
Cele de mai sus ne transmit destul de multe despre arta ca terapie. În primul rînd că este artă, cu materiale de artă, de calitate, din magazinul specializat. De ce? Pentru că importantă este experienţa de a face artă, nu produsul final, şi pentru aceasta terapeutul creează cele mai bune condiţii fizice – şevalet, planşetă mare, hîrtie groasă, materiale pentru desen şi culoare diverse şi de calitate, hîrtia e fixată bine de planşetă cu bandă adezivă. Astfel se previne o experienţă frustrantă din cauza materialelor ieftine sau a improvizaţiilor, mai ales că pot veni copii cu dizabilităţi care nu pot “să aibă grijă de lucruri ca să nu se strice ceva”.
Apoi, terapeutul creează cele mai bune condiţii psihice – nu critică, nu dă indicaţii, nu evaluează, nu face aprecieri false, “de plastic”, de genul “vai ce frumos ai desenat!!”, nu comentează la cererile copilului. Terapeutul nu interpretează, nici măcar nu insistă ca fetiţa să-şi interpreteze singură pictura, dacă ea nu vrea.
Astfel, terapeutul construieşte, oră de oră, o relaţie de încredere în care copilul să se simtă bine, liber şi fără nici o frică, să facă artă cum vrea el, să se bucure de experienţa de a face artă, de culori, forme, texturi, de imaginile create, de faptul că se exprimă fără nici o îngrădire. În timp, copilul va începe nu doar să se exprime, ci şi să se înţeleagă mai bine, mai adînc, chiar fără cuvinte sau cu cuvinte puţine şi simple. A face artă, împreună cu înţelegerea de sine este, şi probabil a fost întotdeauna pentru oameni, terapeutică, începînd cu oamenii care pictau pereţii peşterilor cu prafuri colorate, deci cu pastel, la lumina torţelor.
Dialogul de la început este un episod din proiectul derulat de Liceul Waldorf, numit “Art-terapie prin metode specifice padagogiei alternative Waldorf”, proiect sponsorizat de Fundaţia pentru Comunitate Cluj.
Dorin ARION