Arme. Cît mai multe arme!

RADU VIDA

Nu are nici o importanţă că oamenii mor de foame, că n-au locuri de muncă, că, în unele părţi ale lumii, n-au nici măcar minimum de sprijin pentru a putea supravieţui în mizerie. Guvernele pun preţ pe înarmare. Pe producerea şi vînzarea de armament. Cît mai performant, cît mai sofisticat. Rusia se înarmează. Statele din Golf cheltuiesc mai mult decît ne putem închipui pentru armament. Iranul – fabrică. America Latină cumpără.

China, bunăoară. Un stat dezvoltat. Surprinzător prin atitudinea din ultima vreme, în ceea ce priveşte alinierea la cele mai înalte tehnologii. În contrast cu o populaţie pestriţă, ba pe culmile bogăţiei, ba în vîltoarea neagră a sărăciei. Există o multitudine de probleme de rezolvat şi, cu toate acestea, strategia pe următorii ani are în prim plan dezvoltarea producţiei de arme. Cuvîntul de ordine: mecanizarea şi informatizarea armatei. O armată mare, pe măsura celei mai numeroase populaţii a globului. Dar – spun documentele celui de al XVIII-lea Congres al Partidului Comunist – pînă în 2020 trebuie implementată noua concepţie a dezvoltării militare, prin asigurarea securităţii maritime, a spaţiului cosmic şi a internetului. E bine, într-un fel, şuşotesc analiştii, pentru că, în felul acesta, va stagna oarecum creşterea economică. Acţiune care îi scoate din minţi pe concurenţii Occidentali. Sigur că, la ora actuală, China are serioase probleme cu mările ce-i înconjoară graniţele. Asta însă n-ar trebui să încurajeze masiva înarmare şi modernizare a trupelor. Pentru că escaladarea înarmării s-a dovedit a fi, pînă la urmă, păguboasă. Majorităţii, vreau să spun. Pentru că populaţiile plătesc ambiţiile unui grup restrîns de  afacerişti, care au tot interesul să contracteze cu statul producţii cît mai mari şi mai sofisticate de armament.

Unul îl împinge de la spate pe celălalt, aşa că spirala înarmărilor pare de neoprit.
Şi, cum tehnologia se dezvoltă cu o rapiditate uluitoare, nu ne miră că uzura morală a armamentului apare mult mai repede. Iar pericolul conflictelor devine iminent, din moment ce aceste arme trebuie înlocuite cu unele şi mai performante.

În această situaţie se află şi Europa. Continentul care s-a amăgit că, după dezastrele în care a atras lumea (vorba vine, pentru că se poate demonstra cu uşurinţă că multe din aceste concluzii sînt doar legende), aşadar şi Bătrînul Continent se pregăteşte să facă faţă „provocărilor”. La recenta reuniune de la Paris, ţări ca Franţa, Germania, Polonia, Italia şi Spania vor să producă un… text, un fel de angajament întru apărarea europeană. Notăm, în treacăt, că de la  reuniunea cu pricina lipseşte Marea Britanie. Jean-Yves Le Dian, ministrul francez al apărării, a spus că „dacă Europa nu vrea să fie o victimă, conştientă sau nu, a unei declasări strategice, ea trebuie să acţioneze…” Să se înarmeze, cu alte cuvinte.

Aceste iniţiative vor avea consecinţe dezastruoase asupra ţărilor recent intrate în UE. Pe lîngă problemele de concurenţă pe alte planuri, vor trebui să facă faţă şi cerinţelor înarmării şi alinierii la standarde. Greu. Şi aproape sigur că multe din fondurile europene se vor duce pe achiziţionarea de asemenea echipamente militare. Se reduc alocările de asistenţă socială pe întreg continentul. Criza   face ravagii în nivelul de trai al tuturor europenilor. Dar politicienii cer să completăm deficitul (constatat în atacul din Libia) al avioanelor de alimentare în zbor cu carburant, arme informatizate, scuturi ş.a.m.d.
Împotriva cui? Sau apărîndu-ne de cine?