Arma atotputernică a parveniţilor*

Ipocrizia – asta e!

Evident între altele, multe.

…Moare D-na Paraschiva şi uite-i cum se duc la înmorm]ntare şi se prefac supăraţi foc şi pară cei doi vecini care au chinuit-o o viaţă, dar de, gura tîrgului trebuie astupată!

…Şedinţă ieri, şedinţă azi. Subalternul X ca şi subalternul Y “ling” conştiincios şi public mîna şefului, pe care, desigur, îl blestemă şi-l bîrfesc, clasa întîi, tot timpul în secret.

… “Traseistul” şi “traseista” traseiază lejer şi fără jenă de la un partid la altul cu fraze evident sforăitoare şi „sincere”, de fiecare dată. Să-i numărăm? Mai bine, nu.

… „Vai ce bine arăţi!” – ţi se aruncă în faţă ca o găleată de apă rece, fix în ziua cînd ţi s-a umflat măseaua, eşti nedormit, eşti plîns, bolnav sau ai viroză, îţi curg nasul şi ochii şi nici nu mă mir că spiritul lui Carlyle a-nfipt o pioneză în ipocrizie: „Minciună la puterea a doua!”.

…Miere, lapte şi vodcă, fluturi de prins, vînt bun pentru marinari şi biciclişti, timp frumos şi clar de lună! – astea promit, nu-i aşa, politicienii pe rupte, cînd sînt în campanie electorală. Şi ce se alege?

… „Te voi iubi o eternitate şi îţi ofer Luna de pe cer! – zice noul Romeo noii Juliete, care n-are nevoie nici de una, nici de alta şi nici măcar de ipocrizia Domnului Romeo cel în blugi.

…Înjură şi blestemă cum respiră, dar se ţine credincioasă mare, pune afişe cu „Sfintele Paşti să vă aducă…”, dar este spinul iritativ al blocului, certăreaţa numărul unu, mitomană de clasă şi mahalagioaică sadea, cum să-i explici că-i degeaba?

… „Îţi dau ca să-mi dai!” (Do ut des) – filosofia la modă de vreo cîteva mii de ani, e şi ea ipocrită căci, de obicei se cer aur, funcţii, diamante, bani şi celebritate, toate veritabile, şi se oferă iubire sau profesionalism…în surogat!

… „Uite hoţul!” – strigă, arătînd, întotdeauna, spre altul, ipocritul care, de obicei, este şi un mare ticălos.

Dar, chiar aşa, cine-i, de fapt, ipocritul?

E mincinosul, lepra, şmecherul şi chiar şmecheraşul, este, oricum ai lua-o, ticălosul, chiar dacă şi aici există un gradient.

E drept că minţile de geniu au fost mai elegante în expresie, dar tot aia ziceau: „masca viciului deghizat în virtute” (Marmontel), „viciul la modă şi toate viciile la modă trec drept virtuţi (Molière), „putinţa de a pune o mască peste bunele intenţii (Călinescu), „omagiu pe care viciul îl aduce virtuţii” (La Rochefoucauld).

Frumos omagiu! … şi ce bine ne şade bălăcindu-ne în promiscuitatea asta „civilizată”! Cît de „sănătoasă” este societatea omenească, nu-i aşa?

Şi să nu fim ipocriţi şi să spunem că nu e adevărat şi că ipocrizia nu este arma ipocrită a parveniţilor!

Stela-Maria Ivaneş

*  E. Zola.