Apariția Preacuratei Fecioare Maria la Lourdes, evocată pr. dr. Liviu Pandrea

La 11 februarie 1858, Preasfânta Fecioară Maria s-a arătat pentru prima dată Sfintei Bernadeta, atunci o mică păstoriță, la Luordes, în Franța, binecuvântat loc, azi, al unui mare Sanctuar dedicat Maicii Sfinte, neîncetat vizitat de pelerini din întreaga lume. Din 1992, Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea a instituit, la 11 februarie, Ziua Bolnavului. În fiecare an în această zi rugăciunea Bisericii se îndreaptă spre purtătorii de suferință și spre cei ce se îngrijesc de bolnavi, medici și personal sanitar.

Dar, cum a fost apariția Preacuratei, a izvorului care, de atunci, la Lourdes, oferă pelerinilor apă vie, vindecătoare de boli și suflete prin credință? Preotul dr. Liviu Pandrea (1915-1999) – mărturisitor al credinței sub regimul comunist, profesor, scriitor, traducător, personalitate enciclopedică de profundă spiritualitate a Bisericii Române Unite cu Roma -, evoca astfel acele clipe: „Reciteam emoționat răscolitoarea carte a lui Henri Lasserre Notre Dame de Lourdes, carte apărută în 1869 și ajunsă în doi ani și ceva la a 42-a ediție. Scriitorul își pierduse vederea, încât nici nu mai putea lucra și, vindecat în mod miraculos prin apa de la Lourdes, drept prisos de recunoștință a cules personal, cu multă acribie și meticulozitate istorică și științifică, toate datele în legătură cu aparițiile de la Lourdes, minunile și cultul Imaculatei.

Ce s-a întâmplat la Lourdes? O ființă miraculoasă apăruse Bernadetei în ziua de 11 februarie 1858, și apoi, în răstimpuri diferite, de 18 ori, ultima apariție având loc la 18 iulie 1858. Că a fost Maria o dovedește candoarea Bernadetei, o dovedesc minunile nenumărate și, mai mult decât orice, au dovedit-o chiar dușmanii Lourdes-ului, care tocmai prin înverșunarea, iscusința și perspicacitatea ipotezelor lor au devenit în istorie – împotriva tuturor așteptărilor și calculelor lor – prețioșii martori mai presus de orice îndoială, ai realității afirmate de Bernadeta.

Era în 11 februarie 1858. Bernadeta tocmai se pregătea să treacă râul Gave (în Pirineii francezi), când, de cealaltă parte a râului, se auzi un foșnet deasupra stâncii Masabielle, și o lumină dulce ca zorile se ivi. Deasupra stâncii, într-o firidă rustică, colțuroasă, formată de stâncă, stătea în picioare învăluită într-o claritate supraomenească, o femeie tânără, de o neasemuită grandoare. Aureola ce o înconjura, vie ca un mănunchi de raze și dulce ca umbra adâncă, atrăgea în mod irezistibil privirea ce se odihnea asupră-i cu încântare. De statură mijlocie, cu trăsături bine conturate, nu avea nimic imaginar și diafan și nu se deosebea de o persoană obișnuită decât prin aureola și frumusețea ei divină. Părea cu totul tânără și avea grația celor douăzeci de ani; dar această strălucire, fugitivă în timp, avea în ea caracter etern. În trăsăturile Ei se amestecau, fără să-și tulbure armonia, frumusețile succesive și izolate ale celor patru anotimpuri umane: nevinovata candoare a copilei se unea cu desăvârșita curăție a Fecioarei, în gravitatea gingașă a celei mai înalte dintre maternități, aureolată de nimbul unei înțelepciuni superioare tuturor veacurilor reunite.

Cu ce ai și putea-o asemui în această lume impură? Orice asemănare ar fi o înjosire: ar însemna să aprinzi candele fumegânde, spre a căuta și ilumina astrele din înălțimi. Hainele, dintr-o stofă necunoscută, țesută, fără îndoială, în atelierele misterioase unde se îmbracă crinii văilor, erau mai albe ca zăpada imaculată a culmilor eterne și erau mai splendide, în simplitatea lor, decât strălucitorul costum al lui Solomon în toată măreția lui. În mâinile ei unite cu ardoare, un rozar alb. Mătăniile se depănau una câte una printre degete, dar fața și buzele acestei Regine curate rămâneau imobile. În loc de a recita rozariul, ea asculta, poate, ecoul etern al rugăciunii Născătoare de Dumnezeu și imensul murmur al implorărilor pământene. Fiecare bob atins de Ea însemna, desigur, o ploaie cerească ce cădea peste sufletele în rugăciune, ca tot atâția stropi de rouă în potirele florilor. Și, iată, această ființă misterioasă, pe care a încerca să o descrii e aproape o profanare (atât sunt de insuficiente cuvintele umane), a venit pentru noi.

Faptele de la Lourdes au avut răsunet și în țara noastră. Un distins credincios a luat inițiativa și, pe la începutul lui august 1885, un minunat steag, comandat într-un renumit atelier din Paris, era gata. Acest steag oferit din donațiile credincioșilor, deopotrivă ortodocși și catolici, e de o frumusețe ce a uimit și încântat și pe francezi. Este de catifea având culorile României, cu un cadru de flori din fir de aur. În centru, într-un medalion oval, e chipul minunat de bine executat al Fecioarei de la Lourdes. Deasupra medalionului e scris Roumanie, iar dedesubt e stema Bucureștilor, capitala țării. În jurul icoanei sunt scrise cuvintele celei mai frumoase rugi ce s-a ridicat poate vreodată spre ceruri din partea celor năpăstuiți. Și această rugă părea un ecou al tulnicului ce se răsfrânge din văile și munții noștri, către înălțimile cereștilor culmi: adu-ți aminte, o, Marie, și de Țara Românească!

La 21 august 1885, steagul a fost sfințit de către episcopul de Oran, cu ocazia Pelerinajului național francez, când s-au înregistrat și 14 vindecări miraculoase, și când pe malurile râului Gave răsuna un cântec cu refrenul: Souviens-toi, Marie, de la Roumanie (Adu-ți aminte, o, Maria, și de România). Și dacă am întreba: «Cine este Aceea ce se înalță ca Revărsatul Zorilor, ca luna de frumoasă și fără pereche ca soarele?» Un singur răspuns se poate da: «Ea este Imaculata. Ea este Aurora mântuirii noastre, căreia îi cântă imn de preamărire toate veacurile Tradiției creștine; e Revărsatul Zorilor Sfintei Treimi, mai curată decât îngerii, în fața căreia Teologia rămâne fără de cuvinte, e MARIA, gloria Lourdes-ului și a creștinătății, ce singură e mai scumpă lui Dumnezeu și nouă decât toți îngerii și sfinții împreună.

Smeriți plecăm genunchii înainte-ți și o rugă avem, o, Maică Imaculată: fă ca ochii noștri să vadă răspunsul îndurării Tale blânde la implorarea de pe steagul nostru de la Lourdes, – implorare țâșnită din sufletul și din speranțele întru Tine ale acestui neam prin veacuri oropsit; adu-ți aminte, o, Marie, și de Țara Românească! Amin!” (9 decembrie 1947, predică ținută în biserica Universității, Cluj).

V.S.